Proiectul care a schimbat viaţa a 80 de vârstnici singuri a ajuns la răscruce; finanţarea s-a terminat

Cei care au reuşit să implementeze proiectul nu vor să renunţe după ce au văzut impactul asupra beneficiarilor şi caută finanţare, atât la primării cât şi la firme, aparţinători sau persoane fizice care vor să facă donaţii.

Proiectul a fost demarat prin Programul de interes naţional pentru dezvoltarea serviciilor sociale pentru persoane vârstnice, finanţat de către Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, iar după doi ani a ajuns la finalul perioadei de finanţare. Nu este foarte clar însă ce se va întâmpla mai departe.

Managerul GAL, Toga Gergo, a explicat, pentru AGERPRES, că prin acest proiect s-a reuşit deschiderea centrului social Terezia, care deserveşte comunele Petreşti, Pişcolt, Tiream, Căuaş, precum şi a centrului Bernard, care deserveşte comunele Berveni, Căpleni, Ciumeşti şi Urziceni. De asemenea, au fost angajate pe posturi de îngrijitor 30 de persoane, care au fost calificate în această meserie.

'Am reuşit să implementăm cu succes acest proiect pilot de îngrijire a vârstnicilor la domiciliu. Am reuşit să îmbunătăţim viaţa multor bunici care locuiesc singuri. Finanţarea din păcate s-a consumat, dar noi dorim să menţinem activitatea şi avem nevoie de sprijin', a spus Toga Gergo.

Asistentul social Orosz Bernadeta a explicat că proiectul a fost unul necesar, deoarece vârstnicii singuri nu au ajutor pe plan local.

'Am constatat că în aceste localităţi problemele vârstnicilor sunt identice, peste tot populaţia îmbătrâneşte, sunt tot mai mulţi vârstnici, familiile sunt plecare. Se simt parcă ar fi o povară pentru societatea noastră, se simt inutili, pensiile sunt mici, nu pot acoperi cheltuielile de bază. Mai trebuie să amintim de banii de medicamente. Concluzia este că au nevoie de îngrijitor la domiciliu. Am reuşit să se califice un număr de 30 de îngrijitori, se perfecţionează continuu. Trebuie să îi ajutăm pe cei vârstnici, fiecare are ori în vecini ori pe stradă. Ar fi nevoie de mai mulţi, pentru că nu îi putem acoperi pe toţi. Ar mai fi vârstnici care au nevoie de ajutor. Beneficiarii noştri au vârste cuprinse între 70 şi 95 de ani. Prima dată aşteaptă să converseze, le trebuie un pic de timp ca să povestească, după aceea urmează ajutorul. Toţi sunt mulţumiţi, nu aşteaptă doar activităţi de menaj, aşteaptă să se vorbească cu ei, să fie întrebaţi', a declarat Orosz Bernadeta.

În comuna Ciumeşti sunt opt beneficiari şi trei angajaţi care se ocupă de ei. Primarul Ioan Schwarczkopf afirmă că bătrânii din comună au pensii mici.

'Reacţia e foarte bună, s-au obişnuit aşa de bine că nu se mai poate fără. Vârstnicii au între 85 şi 92-93 de ani şi chiar că au nevoie. Familiile sunt duse, care au familii. Patru din ei nici nu au familii. La cămine de vârstnici nu vor să meargă, dar şi dacă ar vrea să meargă, din ce să plătească? Din 1.200 de lei pensie nu poate să plătească. Nici familiile nu pot să plătească 5.000 de lei pentru îngrijirea lor', a spus primarul Ioan Schwarczkopf.

El consideră că pentru comuna Ciumeşti este dificil să suporte în întregime cheltuielile şi este nevoie de subvenţie de la stat, ori sponsorizări de la firme, de la apropiaţii bătrânilor, de la Consiliul Judeţean.

O altă comună în care sunt mulţi vârstnici este Petreşti. Oamenii au plecat în ultimii zeci de ani şi vârstnicii au rămas singuri. Ei refuză să plece, chiar dacă ar avea unde.

'Proiectul s-a derulat în condiţii excelente, oamenii au beneficiat de un serviciu de care aveau nevoie acută. Petreştiul este cunoscut ca o comună cu cel mai mare exod din judeţ. Exodul a început în anii 60, s-au continuat în '70, '80, '90, au rămas foarte mulţi vârstnici neajutoraţi. Le-au plecat familiile, copii. Prin acest serviciu s-a reuşit ca aceşti oameni să nu rămână pe marginea prăpastiei, să beneficieze de o viaţă demnă şi să-i ajute cineva să îşi asigure nevoile zilnice de care nevoie orice om în societatea noastră astăzi. Îi ajută cineva la treburile gospodăreşti, igienă, curăţenie, a avea cel puţin o mâncare gătită pe zi. Oamenii au fost entuziasmaţi, efectiv mi-au mulţumit că există acest serviciu şi viaţa lor s-a îmbunătăţit. Mulţi credeau că sunt o povară a societăţii şi în momentul acela au văzut că şi ei pot trăi demn', a spus primarul Otto Marchiş.

El a explicat că serviciul social nu este un lux pentru vârstnici, ci reprezintă o nevoie reală.

'Aceşti oameni au nevoie de servicii, n-a fost un lux, a fost o nevoie reală. Trebuie să căutăm sponsori, nu e o recreere ca o echipă de fotbal, e o nevoie a acestor oameni ca să trăiască', a mai spus edilul.

Una dintre beneficiarele din Petreşti este Dora Mozer. Ea are 78 de ani, este originară din Sălaj şi mutată în Petreşti din 1966, când s-a căsătorit. Fiul ei este medic în Budapesta şi fiica a rămas în România.

'Am acum ajutor, sunt fericită şi le mulţumesc. Orice trebuie să lucrăm, lucrăm împreună, şi afară şi în casă. Dacă mai e cineva lângă mine sunt foarte bine, nu mă gândesc aşa mult, dau grijile la o parte. Când merge de la mine plâng, mă mai gândesc când vine... Când diabetul îmi cade fac crize, acum îmi vin un pic de ameţeli, nu e aşa de greu. Ea merge şi îmi aduce medicamentele, îmi face cumpărături, mă duce la medic, am fost şi cu inima şi cu piciorul când mi-am rupt piciorul. Mă poartă biata Moni (îngrijitoarea - n.r.)', a spus doamna Dora.

După 25 de ani de muncă, ea are 1.100 de lei pensie.

'Iau medicamente şi pentru mâncare ce mai pot. Acum nu sunt în stare că cresc pui, nu mai pot să lucrez cum lucram. Toată lumea ar vrea să se continue, să ne mai deschidă cineva uşa, să ne mai aducă un lemn. Ia aspiratorul, şterge praful, o ajut cum pot, că şi mâinile îmi sunt distruse. Merge după cartofi, îi curăţă. Mai râdem, mai glumim. Când ea e aici una două trece timpul, când nu e aici tare lungă e ziua', a mărturisit doamna Mozer.

Ea ar avea posibilitatea să se mute la fiica ei, dar refuză să îşi părăsească locuinţa: 'Aici am făcut casa, aici am făcut toate, m-am chinuit, lasă să mor aici'.

O altă beneficiară din Petreşti este Elisabeta Szekely. Deşi are mai mulţi copii, ea locuieşte singură. Are probleme cu vederea de 13 ani şi probleme la un picior. Se deplasează cu greu şi îşi încălzeşte camera cu o sobă pe lemne. Lângă cutia cu vreo 20 de feluri de medicamente de pe marginea patului mai ţine o lanternă, care să o mai ajute să vadă noaptea, dar şi un caiet în care îşi notează lucrurile mai importante.

'Uit lucruri, poate pentru că stau mult singură, cine ştie... Am avut şase-şapte infarcturi, mi-a zis medicul din Cluj să nu mai fac, că nu mă va mai putea salva. Spune să nu mă mai gândesc aşa mult, dar cine nu e în situaţia asta nu ştie', a spus femeia.

În comuna Tiream sunt 10 beneficiari care nu aparţinători în localitate şi patru îngrijitori, afirmă primarul Nicolae Tar.

'Zilnic sunt căutaţi, sunt ajutaţi la cumpărături, cu treburile casnice, sunt duşi la doctor dacă e necesar. De când am început acest proiect pot să spun că beneficiarii se simt mai în siguranţă, în primul rând pentru că în fiecare zi sunt căutaţi de cineva care se preocupă de ei. Problema este că aceşti vârstnici nu au aparţinători în localitate sau pe aproape. Majoritatea aparţinătorilor sunt în străinătate şi s-au bucurat foarte mult că există posibilitatea aceasta. Ca să putem continua am alocat nişte sume pentru salariile îngrijitorilor pe trei luni, vedem pe parcurs cum putem să îi ajutăm. Aş dori ca instituţii publice, autorităţi, persoane fizice, întreprinzători dacă pot ajuta, să ne ajute, să nu-i lăsăm fără ajutor', a spus primarul.

Eugenia Rusu din Tiream beneficiază de ajutorul îngrijitoarei Lia Chioreanu. Are 90 de ani şi doi copii care locuiesc în Satu Mare. Fiica este bolnavă şi are soţul paralizat în urma unui accident. Băiatul are doi copii şi doi nepoţi de care trebuie să se îngrijească, iar ea preferă să stea în locuinţa ei ca să nu deranjeze.

'Mai fac şi eu câte un pic de mâncare când pot. Îmi aduc pruncii ce îmi trebuie, dar la prăvălie nu pot să merg. Am avut tromboză, de patru ori am fost în spital, operată de fiere, nici nu mai ştiu unde m-am dus. Au fost multe, dar am rezistat, am fost în putere şi după ce mi-a murit bărbatul încă am rezistat vreo patru-cinci ani. Apoi toate au rămas baltă, n-am avut ce face. Ce ne trimite Cel de Sus. Mor tinerii şi noi rămânem... Zic de multe ori: Doamne, dar de ce mă laşi pe mine la 90 de ani? Nu putem muri... Nici nu m-am gândit că eu voi ajunge 90 de ani, dar n-am ce facem. Îmi pare bine că mai pot umbla, merg până la stradă închid poarta, vin înapoi. Până atunci tac. După ce n-oi mai putea, nu ştiu ce mă fac... Aici de-a şirul sunt casele goale, s-au dus tinerii, au murit bătrânii, bisericile goale, puteţi merge pe stradă că nu veţi întâlni cu un om. Trebuie să trăim, n-avem ce face. Oare cu ce suntem datori? Nu ştiu ce să zic...', a mărturisit Eugenia Rusu.

Lia Chioreanu este de la început în acest program, care i s-a potrivit foarte bine deoarece lucrează în comună, nu mai trebuie să facă naveta.

'Socializăm, îi ajutăm la curăţenie, iarna la tăiat de lemne, vara prin curte la sapă, buruieni, la spălat. Nu au cu cine să discute, contează foarte mult, spuneau că măcar le deschide cineva uşa. Lor le pare bine că mai pot să vorbească. Avem bătrânii noştri aici în România, de ce să mergem afară când avem aici bătrânii noştri. Am cinci bătrâni la care merg. Cel mai grav caz este al fostei asistente care are Parkinson şi acolo e mai grav că are momente când nu poate să umble deloc. Are patru copii, dar niciunul nu e acasă. Cei care mai pot să umble, e ok', a spus doamna Lia.

Ea afirmă că a ajutat-o mult cursul pe care l-a făcut şi că nu oricine poate să fie îngrijitor de vârstnici. Îţi trebuie multă răbdare şi empatie.

'Au pensii mici, trebuie să adune o jumătate de an pentru o căruţă de lemne. O pensie de 1.200, să mai şi trăieşti din ea... E foarte greu. Trebuie să ai foarte mare răbdare, se repetă, zic aceeaşi treabă de mai multe ori. Dar trebuie înţeleşi... Am făcut cursul, ni s-a predat cum să vorbim, cum să socializăm, ajută foarte mult psihicul. Nu oricine poate. Trebuie să ai compasiune, sunt vulnerabili', a adăugat doamna Lia.

Felicia Farkaş locuieşte în satul Hotoan care ţine de comuna Căuaş, are 77 ani şi a lucrat 29 de ani la CAP. Soţul i-a murit în urmă cu 31 de ani şi de atunci s-a gospodărit singură. Astăzi mai are găini şi raţe. Drumul de şase kilometri din sat până în centrul comunei este într-o stare atât de proastă încât nici transport public nu există. Nu există nici apă potabilă, astfel că ajutorul îngrijitoarei Anca Potriviţă este şi mai binevenit, mai ales că îi duce apă în flacoane. Fiica ei este cadru medical în Oradea şi o vizitează din două în două săptămâni sau mai des dacă e nevoie, dar în timpul săptămânii nu poate.

'Noaptea la unu am căzut şi mi-am rupt mâna. Nu m-am putut ridica şi am sunat-o. Amândoi cu soţul au venit atunci noaptea, m-au trimis la spital. Şi hainele de înmormântare i le-am arătat unde sunt. Tare mi-a lipsit ajutorul. A venit ca şi cum l-aş fi prind pe Dumnezeu de un picior, aşa m-am bucurat de ajutor. Mi-a adus mâncare, mi-a adus prăjituri de 8 Martie. Ne prindem cum putem ca să mai putem fi un pic. Că mori, nu-i o problemă, o spun şi la fiică mea, că mori nu-i bai, dar dacă te chinui...', a mărturisit Felicia Farkaş.

Timp de opt ani nu a avut niciun venit, s-a descurcat doar cu cea avut în gospodărie.

'Am lucrat la Colectiv am lucrat pentru doi lei pe zi. A fost patru lei ziua şi am avut numai o jumătate de normă. Soţul meu a fost tractorist, la 49 de ani a murit şi am rămas fără pensie, fără nimic. N-am avut vârsta, n-am primit nici de urmaş. Opt ani nici pensie nici nimic nu am avut. Vă imaginaţi câtă greutate am dus în spate? Acum când eşti singur singur şi îţi deschide uşa, parcă nici nu îţi vine să crezi! Este zi când nu vorbesc cu nimeni, numai la telefon cu fiica mea. E sunt tare mulţumită şi nu ştiu ce m-oi face dacă n-a mai fi (îngrijitoarea - n.r.). Pe doamnă am simţit-o ca pe fata mea', a spus doamna Felicia.

Anca Potriviţă are în îngrijire patru vârstnici şi spune că la Hotoan cea mai mare problemă e cu transportul. 'Aici se bucură că le aduc lucruri. Le aducem medicamente şi cele necesare, nu se pot deplasa. Să iei un taxi până la Carei e 70 de lei, pentru că microbuzul nu vine', a exemplificat ea.

La Căpleni există speranţa că se va găsi o soluţie pentru continuarea finanţării serviciilor.

'Serviciul de îngrijire pentru vârstnici este o iniţiativă excelentă. Primăria comunei Căpleni face tot posibilul pentru a continua acest serviciu. Nu este un secret că momentan sunt probleme, este nevoie de ajutor. Căpleni este o tranziţie între sat şi suburbie. Sunt familii în care trei generaţii trăiesc împreună, însă tot mai mulţi vârstnici rămân singuri. Copiii lor sunt plecaţi, de cele mai multe ori în străinătate. Pentru ei ajutorul în viaţa de zi cu zi este esenţial, la cumpărături, la medicul de familie, la cumpărarea medicamentelor necesare. Mulţi mi-au povestit că acel timp petrecut cu îngrijitorii le luminează ziua. Din punctul meu de vedere şi doar pentru acest lucru merită să continuăm. Noi depunem tot efortul pentru a continua dar este nevoie de sprjinul comunităţii, de implicarea firmelor', a spus primarul Megyeri Tamas Robert.

Printre beneficiarii din Căpleni se numără şi Ştefan Fleisz, de 74 de ani. El a fost ajutat de către îngrijitoare să iasă din depresie după ce i-a murit soţia. Bătrânul nu are pe nimeni, locuieşte cu cei doi căţei.

'Doar cu ăsta micuţul (câinele - n.r.) mai vorbesc. El mă înţelege, ştie ce şi cum. A fost foarte singur când mi-a murit soţia. Apoi a venit Bettina (îngrijitoarea - n.r.) şi m-a ajutat-o. Pe ea o cunoaşteam că i-am gătit la nuntă, eu am fost bucătar. Îmi face curăţenie, strânge rufele. Acum 20 de ani am fost operat la genunchi, nu mai pot să mă aplec. Un medic mi-a zis ca am făcut două infarcturi', a spus Ştefan Fleisz.

Deocamdată, viitorul acestui serviciu vital pentru bătrânii din zona Carei - Tăşnad rămâne incert. Autorităţile locale şi echipa de implementare a proiectului caută soluţii pentru a menţine îngrijirea la domiciliu, însă fără sprijin financiar din partea statului, firmelor sau comunităţii, sute de vârstnici riscă să rămână fără ajutor. Pentru ei, fiecare zi fără sprijin înseamnă o luptă cu singurătatea, neputinţa şi lipsurile.

Ecuaţia pare mai complicată, deoarece pensiile vârstnicilor nu sunt suficiente pentru plata îngrijitorilor, familiile nu pot suporta în totalitate cheltuielile, primăriile au fondurile limitate iar o speranţă stă într-un parteneriat în care să fie implicat mediul economic şi persoanele fizice care vor să facă donaţii. AGERPRES