Și oamenii mari sunt oameni: Prințesa aviației românești
Despre Marina Știrbey, fiica lui George și nepoata lui Alexandru Știrbey, se poate afirma, fără niciun dubiu, că a fost o femeie formidabilă. A fost pasionată de zbor, la fel ca George Valentin Bibescu – care îi era unchi – și Bâzu Cantacuzino – care îi era văr – și a devenit una dintre primele aviatoare românce, aflăm din Historia.ro.
04 Martie 2017, 05:15
Marina s-a născut la Viena, în 1912. De foarte tânără a fost pasionată de zbor, însă a reușit cu greu să intre la o școală de pilotaj – primea numai respingeri din cauză că era femeie și nu se cădea să stea la manșă. În 1932 a absolvit școala condusă de Mircea Cantacuzino și trei ani mai târziu a primit și brevetul de pilot.
Și-a comandat avion, construit în România, și l-a numit „Icar“, precum eroul legendelor Olimpului, cel care s-a aventurat extrem de aproape de Soare. Prima mărturie a meritului său într-ale pilotajului a fost locul întâi câștigat la primul său concurs de pilotaj, organizat în țară în 1936.
A fost prima femeie din România care a condus avionul până la Stockholm – a fost ceață deasă, n-a fost deloc ușor – și, apoi, până la Helsinki în 1939. Aici, în vremea războiului mondial, a descoperit că soțiile soldaților se organizaseră în Societatea Femeilor Aviatoare din Finlanda, numită Lotta Svard, și zburau înspre tranșee pentru a-i ajuta pe răniți.
Și-așa i-a venit ideea: în 1940, a înființat Escadrila Sanitară (ulterior numită Escadrila Albă), o unitate a Forțelor Aeriene Regale formată exclusiv din femei-pilot, care lucra sub egida Crucii Roșii, cu misiunea de a evacua de pe front soldații răniți grav. Nicio altă putere combatantă în Al Doilea Război Mondial nu a avut o unitate asemănătoare Escadrilei Albe.
Escadrila era formată din aviatoare renumite în România, precum Mariana Drăgescu, Victoria Pokol, Nadia Russo, Virginia Duțescu, Smaranda Brăescu, Virginia Thomas. Au survolat Frontul de Est, de la Odessa la Stalingrad și în Crimeea și au transportat răniți, medici și tratamente. Zborurile aveau un caracter umanitar, dar femeile purtau uniformă militară și primeau soldă, aveau grad de sublocotenent.
În 1942, în ciuda războiului și a greutăților, Marina Știrbey și Constantin Basarab Brâncoveanu s-au căsătorit. A fost o nuntă ca-n povești: „Asta e ultima nuntă aristocratică din Europa nouă ce se întrevede. Alta nu va mai fi!“, aprecia exclamativ ambasadorul finlandez la București, Eduard Palin și cuvintele sale au rămas ca un ecou în istorie, căci a cam avut dreptate.
La scurt timp, a venit comunismul și situația s-a deteriorat până la dezastru: soțul Marinei a fost arestat în 1947, bunurile familiei au fost confiscate – inclusiv „Icar“, iar ea și cei doi copii, Constantin și Mihai Brâncoveanu, au fost nevoiți să trăiască din vânzarea puținului rămas.
A fugit în Anglia, în 1964, cu ajutorul Marthei Bibescu – iar ulterior s-a stabilit definitiv în Franța. A murit în 2001, după ce a apucat să mai ajungă în România ieșită de sub comunism, după ce a asistat la canonizarea Brâncovenilor și a văzut, câtuși de puțin, speranța cu proprii ochi.
Autor: Anamaria Ionescu
