Și oamenii mari sunt oameni: Femeia cu barca

Sunt sigură, însă, că nu ați auzit niciodată despre ea. Aceasta este povestea Hulubei Frusina.

"Parcă în ciuda numelui, Huluba era o femeie masivă, noduroasă, cenușie, o lipoveancă cu trăsăturile feței asprite de viața pe care și-o pterecuse din copilărie în Delta Dunării. Singură pe lume vâslea, de vreo zece ani, într-o lotcă.(...) îi aducea la școala din Maliuc pe copiii din satele învecinate, Gordova și Vulturu, care, după ce mergeau pe jos 4 -5 kilometri, traversau brațul Sulina în lotca în care Huluba Frusina era căpitan.(...) Huluba era un adevărat jandarm în lotcă, dar asta numai până când dracii de copii puneau picioarele pe uscat.(...)

Într-o zi de toamnă târzie, când picăturile de ploaie se transformau treptat în ace de gheață, pe ponton s-a întâmplat să fie și Sile, Vasile poștașul. (...) Ăștia doi, Sile și Frusina, spuneau gurile Deltei, ar fi trebuit să trăiască împreună. Erau la fel de aspri pe dinafară și de proști de buni pe dinăuntru.

Asta vâslea de o viață pentru copiii altora și nici vorbă de pricopseală. Iar ăstălalt, ditamai roșcatu', la fel. Avea o prăpădită de lotcă, o sanie și-un sac. Umbla prin Deltă de rupea câteva perechi de încălțări pe an. După cum era vremea, colinda când cu sania-n lotcă, când cu lotaca-n sanie. În sac avea scrisori, ziare, o armonică și, din când în cand, și-o damigeană.

-Vrei să-ți cânt ceva Frusino?
-N-am chef, Sile!
-Măi femeie, de când ne știm noi doi?
-De când lumea!
-Ei află că de atunci am tot vrut să te-ntreb de ce pui tu atâta patimă în vâslele alea, ca să-i aduci negreșit, în fiecare zi pe plozii ăștia la școală, că doar tu, Frusino, nu știi carte?!
-Păi ...d-aia, Sile!"

(fragment din volumul "Hoțul de chipuri" de Mihai Ionescu)

Autor: Anamaria Ionescu