-

Și oamenii mari sunt oameni. O întâlnire cu Arghezi

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,


Cel cu ochii de faianţă?

E un câine zdrenţuros

De flocos, dar e frumos.

Parcă-i strâns din petice,

Ca să-l tot împiedice,

Ferfeniţele-i atârnă

Şi pe ochi, pe nara cârnă,

Şi se-ncurcă şi descurcă,

Parcă-i scos din calţi pe furcă.

Dacă ați recunoscut aceste versuri, atunci sigur știți că ne oprim astăzi, în rubrica Și oamenii mari sunt oameni asupra unei pățanii purtând marca inconfundabilă a poetului Tudor Arghezi.

Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu) s-a născut la 21 mai 1880, în București și a trecut în neființă la 14 iulie 1967. A fost un scriitor român cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului.

Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română.

Momentul pe care îl evocăm astăzi se întâmpla la finalul unei perioade lungi și grele din viața scriitorului. Admirat de unii, contestat cu vehemență de alții, Arghezi a avut de înfruntat, la începutul perioadei comuniste negarea valorii creației sale, care intra cumva în contradicție cu rigorile culturale ale așa numitului om nou.

Ilustrativ în epocă este un articol publicat în 1945 de publicistul și scriitorul preferat de comuniști Sorin Toma, pe atunci redactor șef al ziarului Scânteia. Este suficient să amintim titlul articolului: Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei.

După o vreme însă, culturnicii au revenit la sentimente mai bune. S-au reeeditat, cu prudență și cenzură, o parte a poeziilor lui Arghezi.

Jurnalistul Gheorghe Ștefan scrisese o recenzie la unul din volumele maestrului și dorea să afle opinia acestuia înainte de a o trimite spre publicare. Așadar îl vizitează pe scriitor în micul său birou de la Academie, însoțit de foarte tânărul (pe vremea aceea) student la jurnalistică Mihai Ionescu. Volumul acestuia din urmă, Hoțul de chipuri, ne dezvăluie savurosul moment:

Tudor Arghezi a mimat lectura paginilor. A spus da și i-a înapoiat textul. Eu mă lipisem de la bun început cu spatele la perete.

-Da' tânărul cine e? – m-a onorat, în cele din urmă, cu privirea, gazda.

În acel moment, Ștefan părea surprins și el de prezența mea în chilia academică. Nu se gândise, până atunci, că va fi pus în situația de a da o explicație.

-E noul nostru coleg, cel mai tânăr din redacție.

-Aaaaa…și dumneata l-ai adus aici ca să vadă maimuța?!

Am simțit cum se poate trece prin zid. Dar ca minunea să nu se petreacă aievea, Tudor Arghezi mi-a bătut prietenește umărul. Atât a fost de ajuns ca să-mi recapăt respirația.

Autor: Anamaria Ionescu