Vorbim despre obiceiuri şi ritualuri în preajma Sărbătorii Pascale, în interiorul comunităţilor rurale din Ţara Haţegului, din Ţara Zarandului, din Ţinutul Pădurenilor – adică în acele “lumi” pe care le explorează, de decenii, etnologul hunedorean Marcel Lapteş.

În zilele Postului cel Mare. Lung drum. Drum lung de la Bucureşti la Densuş, locul unde speram să regăsim o emoţie veche, dinaintea unui monument unic. Urcăm pe aleea ce duce la biserică, printre prunii şi merii abia zbucniţi în floare. E duminică şi toate sufletele satului sînt adunate între zidurile de piatră netezită de istorii...

Text și fotografii: Cristina Nichituș Roncea

Faimos pentru crucile lui albastre - albastre precum cerul, precum veșnicia (în viziunea creatorului său, Stan Ioan Pătraș) - Cimitirul Vesel din Săpânța, monument protejat de UNESCO, este poate unul dintre cele mai cunoscute situri de acest fel din lume, cu un aflux de vizitatori tot mai mare de la un an la altul.

Fotografii: Cristina Nichituș

Pe Dealul Moșului, care stă de strajă în defileul Dunării, nu departe de Orșova, Mănăstirea Sânta Ana își așteaptă pelerinii. Este, probabil, singura mănăstire din țară ctitorită de un jurnalist.

Avea 18 ani când i-a murit tatăl şi, o dată cu dispariţia lui, s-a risipit şi visul de a ajunge cineva, om cu şcoală. În Scorţeni, un sat din inima Moldovei, adunat între dealuri, nu departe de Tescanii lui Enescu, flăcăul acela cu sufletul lovit şi-a lăsat mama plângând, în poartă, şi a pornit pe drumul cel lung al atâtor emigranţi români, care aleargă în căutarea norocului şi a unei vieţi mai bune.

Sentimentul straniu de „fund de lume” te-ajunge când intri în satul ăsta din Timocul bulgăresc numit - cum altfel? - Fundeni. Cei puțini rămași în casele vechi s-au obișnuit să trăiască fără speranță.

Acasă la românii timoceni, timpul curge din nou, în biserică, în limba română. Obiceiurile cele vechi se întorc, dimpreună cu graiul ce ador­mise în vechile cimitire.

Dacă rogi un moroşan să-ţi cânte, o să-ţi arunce o căutătură cătrănită: “D-apoi, se zice că omul «cântă» când boceşte la mort!”, ne lămureşte o femeie cu fustă înflorată şi cămaşă albă, cu broderie spartă şi mâneci rotunjite (semn că de multă vreme e femeie aşezată la casa ei; “fetele de măritat au broderie în colţuri, să le deosebească repede feciorii...”).

În Oltenia sudică, cea care urmăreşte, sinuos şi fierbinte, "drumul fără pulbere" al Dunării, odinioară nu exista gospodărie fără ţestul ei. Azi au rămas ceva mai puţini aceia care sunt fideli vechilor unelte ţărăneşti.

"Eu, nu că am inventat bicicleta de lemn... Ea a fost făcută înaintea mea, dar eu am făcut în aşa fel încât procentajul de lemn al bicicletei să fie cât mai mare. Eu am zis că o să construiesc o bicicletă care va fi şi mai tare, pentru că voi face şi lanţul din lemn”...