-

Balada nemțeană a puiului bine rumenit

Scris de

„Fără îndoială, dintre toate legumele de pe lume, cel mai bun e… puiul. Și n-ai nevoie de nimica să faci din el cea mai gustoasă mâncare”.

Vorba asta o spunea râzând o mătușă dintr-un sat de pe valea Bistriței și în vremea asta „omul ei”, pe prispă, râdea mânzește, răsucindu-și o țigară. „He, he! Știe «fumeia» mea ce știe. Că i s-a dus vestea în șapte sate câtu-i de năzdrăvană. D´apoi, nu rămâneți la masă? Că amuș tocmai ce-i gata feliul ist de bucate și o să-mi dați dreptate de-ți mânca…”

La așa invitație, nu poți să zici „nu”. Umblam de ceva vreme pe drumurile acelea, din mănăstire în mănăstire, tot cu ochii la icoanele făcătoare de minuni, și nici nu îndrăzniserăm să gândim, barem, la de-ale gurii. Și cum la scurtă vreme pe lângă masa din tindă se adunaseră toți ai casei, fiecare venind cu câte ceva în mână – care cu străchini de caș, care cu usturoi, cu mămăligă, cu carafa de vin, cu farfurii și furculițe și cu tot ce mai era nevoie – masa se umplu și lumea se așeză dimprejurul ei. În mijlocul mesei numai, un loc rămăsese gol. Acolo puse tușa platoul cu trei pui rumeniți, de îți era mai mare dragul să îi privești.

„Fumeia” se întinse să pună în farfurie celui mai mic dintre nepoți, un puști zglobiu și numai cârlionți de aur (cum trebuie să fi fost și copilul Nică a lu´ Ștefan a Petrei). Și, spre surpriza mea, în dreapta, ca și în stânga, ținea… câte o furculiță. Nici un cuțit, nimic care să taie. Doar două furculițe, care… desprinseră cât ai clipi o jumătate din pieptul unui pui și îl așeză dinaintea pruncului nerăbdător. Și tot așa, cu cele două furculițe, aripi, picioare, piept și „spete” se desprinseră și ajunseră în farfuriile mesenilor. Și n-avea să fie aceasta prima uimire. Carnea era frageda si se topea în gură. Oasele alunecau singure în farfurie, iar gustul… gustul puiului nu știu cu ce aș fi putut să îl compar. Cum bine vă închipuiți, am cerut rețeta. Nimic mai simplu. Puiul, curățat pe dinăuntru și pe dinafară, fusese pus – fără absolut niciun condiment, fără sare măcar – într-un vas mai adânc și acoperit pe trei sferturi cu apă. Așa, fusese pus în cuptor. Din când în când, tușa îl scosese și îl răsturnase pe partea cealaltă. O dată și încă o dată..., până ce toată apa scăzuse și puiul se rumenise.

Simona LAZĂR

Foto: Pixabay