Organele-relicvă ale organismului uman: teorii şi controverse
Vestigialitatea este un concept corelat evoluţiei biologice care se referă la acele organe, numite organe vestigiale, care şi-au pierdut, total sau parţial, funcţionalitatea. Probabil cel mai celebru exemplu este apendicele, despre care încă există dezbateri dacă este sau nu un organ vestigial. Ideea că organismul nostru are elemente de care nu se mai foloseşte şi care au avut un rol doar la strămoşii omului a fascinat mereu oamenii de ştiinţă.
10 Martie 2016, 13:18
Există, desigur, şi contestatarii teoriei evoluţioniste, creaţioniştii, care resping din start acest concept. Vom prezenta cinci elemente anatomice umane despre care teoriile evoluţioniste susţin că ar fi cu adevărat organe vestigiale; există multe alte indicii evolutive care fac obiectul acestor ipoteze: splina, timusul, amigdalele, muşchiul plantar, muşchii auriculari, plica semilunară a ochiului.
Organul vomeronazal sau Jacobson
Rozătoarele şi alte mamifere secretă substanţe chimice numite feromoni care conţin informaţii despre sexualitatea lor şi despre stadiul reproductiv al acestora, influenţând comportamentul semenilor. Feromonii sunt detectaţi de un sistem senzorial specializat, organul vomeronazal sau organului lui Jacobson situat în mucoasa nazală sau în cerul gurii.
Există teoria care spune că şi oamenii preistorici se foloseau de acest organ pentru a localiza partenerii de împerechere atunci când comunicarea nu era încă posibilă. Michael Meredith de la Universitatea din Florida respinge însă ideea că acest organ ar fi o relicvă.
Nu există fibre nervoase care să asigure o legătură cu creierul, iar genele specifice receptorilor de la acest nivel sunt inactive.
Cu toate acestea, au fost aduse dovezi ştiinţifice că oamenii reacţionează la anumiţi feromoni, fără a se folosi însă de acest organ, ci de sistemul olfactiv propriu-zis.
„Pielea de găină”
Deşi în acest caz este vorba despre un reflex şi nu de o structură anatomică propriu-zisă, „pielea de găină” este considerată un element vestigial la oameni. Reflexul pilomotor are loc atunci când muşchiul de la baza unui fir de păr se contractă şi acesta este adus în poziţie verticală.
La păsări, la animalele cu blană sau ţepi acest reflex permite crearea unui strat de aer cald între piele şi învelişul pilos atunci când este frig sau funcţionează ca metodă de camuflaj şi intimidare a unui prădător. Pilozitatea la om este mult prea redusă pentru a se crea vreunul dintre aceste efecte.
Funcţionează totuşi ca un indicator în momentele în care are loc un răspuns emoţional – frică, furie sau plăcere (atunci când ascultăm de exemplu o melodie care ne emoţionează).
