Mânãstirii Antim este paraclis al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române şi a fost ridicată în perioada anilor 1713 – 1715 pe locul unde era o veche biserică de lemn cu hramul Sfântul Nicolae în care se păstra Mirul, nu departe de dealul Mitropoliei, la aproape două sute de metri spre apus.

Nu de puține ori în cultura noastră populară, lumea satului ne-a fost înfățișată și transmisă de pictori populari, artiști naivi.

Meșterii satului de odinioară creau obiectele necesare gospodăriilor sătești. Fiecare obiect poartă denumiri arhaice de care bătrânii satului încă își mai aduc aminte. Să redescoperim denumirile și utilitatea unor elemente de mobilier din interiorul locuinței tradiționale:

Cadre pentru ușă, poartă, fereastră. Mii de troițe din lemn. Mult lemn. Pentru o viață și pentru mai multe vieți.

Meșterul popular Alexandru Perta Cuza din Maramureș încrustează, în lemn de stejar, simbolurile unui patriotism nedisimulat.

Pe data de 21 mai, în Biserica Ortodoxă, se face pomenirea Sfântului Constantin și a mamei sale Elena. Sfântului Constantin a fost fiul împăratului Constantius care se numea Chlorus și a cinstitei Elenei.

De la pasiunea din copilărie de a se juca cu trenuleţe, un întreprinzător a creat o cafenea unde mesele au nume de gări, iar comanda o ia drezina. Vă dezvăluim povestea transformării jocului însoţiţi de Mihai Crăciun, patronul localului. Dat fiind ineditul locului, ne-am întrebat care a fost originea acestei idei:

Cu mai mult de un secol în urmă, o femeie încă tânără (avea doar 38 de ani împliniți) era în plină luptă acerbă de a intra într-una dintre cele mai exclusiviste dintre „lumile bărbaților” (din acea vreme), cea a baroului de avocați. Nu se mai auzise până atunci de femeie care să pledeze la bară! Nu le nega nimeni mintea ascuțită, capabilă să găsească argumente și contraargumente, puteau să facă oricâte școli de drept voiau... dar așa, pentru plăcerea lor, iar nu pentru a profesa.

Dorința de studiu și de propensiune socială prin învățătură îi era în multe domenii îngrădită femeii din secolul al XIX-lea românesc (și chiar și în multe dintre statele europei occidentale). Scriam despre Ella Negruzzi, femeia care a îndrăznit să lupte și să cucerească acel adevărat „sanctuar al bărbaților” care era baroul de avocați. În domeniul medicinei, Mariei Cuțarida Crătunescu ușile aveau să fie mai ușor de deschis. Poate și pentru că medicina e mai ușor de asociat cu acea latură a caracterului feminin care este compasiunea pentru cei aflați în suferință.

C-o fi fost grecotei sau armân, ori poate corcitură dintr-acestea două (sau, și mai rău, dintre alte câteva neamuri balcanice), Caragiale s-a așezat singur în insectarul istoriei, clamându-și o ascendență romanțată culinară, ca să-și justifice apucăturile de cârciumar.

Venit din Idria, un mic orăşel aflat acum în Slovenia, pe atunci grecesc şi locuit de albanezi, ca bucătar în suita fanariotului Caragea, Ştefan Caraialis îi lasă moştenire genetică nepotului său ţeasta teşită de neam de plăcintari, de la tăvile cu aluaturi cărate pe cap din moşi-strămoşi.

Constantin Brâncuși pretindea că mămăliga „stimulează forțele fecundității”. (Și) ale fecundității artistice, firește! Artistul rămâne fidel mămăligii mai cu ardoare decât femeilor, nu puține, ce i-au ţinut de urât în viaţă.