„Casa Mare” - Teatrul Național din Chișinău, la București și Iași

Aici este expusă zestrea fetelor, aici sunt adăpostite cele mai de preț amintiri, aici se așază straiele de sărbătoare. Este locul curat, ținut așa pentru cei care vin în ospeție, ca și pentru generațiile care urmează celor de-acum. Este locul fără de pată al sufletului fieșcăruia. „Casa mare” e o metaforă a spațiului de refugiu și de speranță. Și așa avea să ni-l creioneze și spectacolul omonim al Naționalului din Chișinău.

Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Chişinău se află, în perioada 19-27 ianuarie 2017, la Bucureşti şi la Iaşi, în cadrul schimbului cultural dintre cele trei teatre naţionale române. Acţiunea s-a bucurat de succes, încă din 2014, atât în România, cat şi dincolo de Prut, aducând un imens beneficiu ideii de teatru naţional în limba română.

De altfel, pe 22 ianuarie, la Bucureşti, s-a desfăşurat conferinţa „Documentele – o putere imbatabilă în fața speculațiilor istorice (Teatrul Național din Chișinău – edificarea unei instituții de cultură românească în temeiul actului Unirii de la 1918)”, la care au fost lansate două volume descriind adevărata istorie a Teatrului Național din Chișinău. Este vorba de „Geneza Teatrului Național din Chișinău: 1818–1960” de Iurie Colesnic și „O cronică a Teatrului Național Mihai Eminescu din Chișinău: 1918–1930” îngrijit de regizorul și actorul Petru Hadârcă, directorul Teatrului Național Mihai Eminescu.

Pe scena Studio a Teatrului Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti au putut fi văzute, în cadrul turneului basarabean, trei premiere: “În ochii tăi fermecători”, adaptare după nuvelele “Rusoaica” şi “La Grandiflora” de Gib Mihăescu, “Aveţi ceva de declarat?” de Georges Feydeau şi “Casa Mare” de Ion Druţă.

ROŞU. “În ochii tăi fermecători” - spectacolul de deschidere a turneului, a fost cea mai frumoasă provocare a colectivului de actori de la Chişinau adresată publicului bucureştean. Regizorul Sandu Vasilache a avut ambiţia să reconstituie un cadru al lumii româneşti interbelice din dreapta și din stânga Prutului, fie ea basarabeană sau oltenească, ucând pe scenă drama psihologică a unor personaje mic-burgheze în situaţii-limită. Manaru, interpretat cu fineţe caracterologică de Petru Hadârcă şi Eva (Silvia Luca) cu subtile trimiteri la eternul mister feminin, sunt personaje-cheie ale unei adaptări pe cât de curajoase pe atât de complicate în mecanismul mizanscenei. E de remarcat rostirea, într-o curată limbă română, a unui text din care actorii şi regizorul şi-au extras, cu pricepere şi talent, aplaudate replici de comedie (amară). Un spectacol de naţional greu - pentru actor, dar de neuitat - pentru spectatorul dornic de emoţii estetice cultivate.

GALBEN. Cu o reţetă garantată de râs până la urechi şi de spectacole cu casa închisă, Georges Feydeau a fost jucat copios în România ultimilor 20 de ani. Ideea de a veni, la Bucureşti, cu “Aveţi ceva de declarat?” (în traducerea originală, “Puricele în ureche”) ni se pare interesantă prin prisma unor comparaţii la capitolul receptării comicului de situație de o parte şi de alta a Prutului. Asumându-şi riscul, regizorul Petru Hadârcă, el însuşi imbatabil actor de comedie, ne-a oferit o variantă foarte dinamică a celebrului vodevil,într-un spectacol făra pauză - pentru spectator şi aproape fără respiraţie - pentru actor. Românesc prin rostire şi european prin unitatea de spaţiu, de timp şi de acţiune, actul dramatic al basarabenilor este, înainte de orice, proba maturităţii unui teatru care se apropie de suta de ani şi care, în ciuda fluctuaţiilor istorico-politice, şi-a păstrat osatura de naţional şi universal, aşa cum îl dorea Octavian Goga, în 1922, la semnarea decretului de fondare a instituţiei.

ALBASTRU. Literatura basarabeană a fost, întotdeauna, generatoare de valori în spaţiul cultural românesc lărgit. Controversatul Ion Druţă a scris piesa “Casa Mare”, în 1967. Avem de-a face cu textul unui clasic în viaţă (88 de ani), călăuzitor pentru câteva generaţii de peste Prut amăgite, în cel mai fericit caz, că momentele astrale ale Basarabiei au fost atunci cînd plecaseră “românii” şi încă nu veniseră ruşii. Incomod, dar de nerefuzat, o vreme, la Moscova, unde locuieşte, dar şi la Bucureşti ori la Paris, Druţă ne-arată, în “Casa Mare”, ce derută ne paşte dacă părăsim matricea profilului nostru etnic şi moral; dacă schimbăm cadenţa timpului ieşind din jocul vieţii şi al morţii genetic moştenit. Regizorul Alexandru Cozub a vrut să ne pună dinainte un spectacol fără zorzoane, plasat într-un decor esentializat, în care vocea actorului sonorizează spaţiul imaginar. Replicile în grai basarabean dau culoare unor momente în nimbul cărora vedem, dilematic, personajele principale - Vasiluţa (Margareta Pântea) şi Păvălache (Victor Nofit).

ROȘU, GALBEN, ALBASTRU, iata, deci, cele trei culori, câte una pentru fiecare spectacol din cadrul trilogiei prezentate de Teatrul Naţional Mihai Eminescu, la Bucureşti. Şi-mi vine în minte remarca justă a lui Petru Hadârcă făcută, la final, în faţa cortinei, că teatrul românesc se simte, astăzi, la fel de bine şi la fel de acasă, la Bucureşti, la Iaşi şi la Chişinau.

Valentin Ţigău