Psihologia românilor în post-comunism

Românii nu erau incluşi în această cercetare, iar acest fapt i-a motivat pe cercetătorii de la Departamentul de Psihologie Clinica si Psihoterapie din cadrul Universităţii Babes-Bolyai să înceapă propria lor investigaţie.

A urmat o cercetare exhaustivă, întinsă pe 10 ani, care a apelat la metodologia folosită de studiul american, incluzând studii autohtone precum şi teste realizate special pentru această cercetare. Rezultatul a fost publicat anul acesta şi reprezintă un profil psihologic generic al românillor, profil care şi-a propus, în plus, să confirme sau să infirme – după caz – şi să completeze două analize mai vechi:

„Din psihologia poporului român”, apărută în 1907 sub semnătura lui Dumitru Drăghicescu, şi „Psihologia poporului român” scrisă de Constantin Rădulescu-Motru şi publicată în 1937. Concluziile savanţilor din trecut au fost, în mare pare, confirmate de studiul actual, multe dintre ele fiind nuanţate şi dezvoltate.

Interesante şi surprinzătoare sunt diferenţele între aşa-numitul „profil de suprafaţă” al românilor şi „cel de adâncime”. Primul înglobează comportamentul şi gândirea actuale, iar cel de-al doilea, trăsăturile potenţiale, cele care ar putea să se manifeste în anumite condiţii.

Profesorul Daniel David, de la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, detaliază aceste diferenţe: „În ceea ce priveşte profilul psihologic de adâncime, care se referă la potenţialul pe care-l avem sub aspectul inteligenţei cognitive, al creativităţii, al stilului de învăţare, al inteligenţei emoţionale, am aflat că românii nu sunt diferiţi de alte popoare ale Europei moderne.

Însă dacă ne uităm la profilul de suprafaţă – la modul nostru efectiv de a fi – vedem că acest potenţial nu este folosit la modul maximal. De exemplu, comparând rezultatele noastre la diverse teste educaţionale observăm că performanţele nu sunt deloc ridicate.

De asemenea, dacă ne uităm la rezultatele inovării observăm că indicatorii de inovare nu sunt mari, deşi potenţialul pentru creativitate este comparabil cu al americanilor sau cu al britanicilor. Apare o discrepanţă foarte mare între ce am putea să facem şi ce am făcut.”

Una din trăsăturile specifice românilor evidenţiază, de asemenea, şi diferenţele fundamentale dintre ei şi alte popoare. Daniel David: „O problemă majoră la care avem de lucru este neîncrederea în oameni. Neîncrederea în oameni este foarte mare în cazul românilor.

Am cercetat acest aspect într-un alt studiu care va fi finalizat în curând. Acolo am analizat distanţa socială în 53 de culturi ale lumii, de pildă pe români în comparaţie cu americanii şi britanicii. Un american şi in britanic îl acceptă pe un străin în spaţiul personal: îi dă din start, fără să-l cunoască bine, statutul de prieten şi îi acordă încrederea sa. În comparaţie cu ei, românii când întâlnesc un străin, mai întâi îl pune în spaţiul social. El trebuie să ne câştige încredere, înainte de a-l lăsa să intre în spaţiul personal.

De altfel, spaţiul personal, al familiei, este fundamental pentru români. De aceea, ei nu sunt foarte preocupaţi de noţiuni precum „binele general”, ci par caracterizaţi de un individualism egoist care, consideră profesorul Daniel David, e diferit de individualismul pe care s-a clădit civilizaţia occidentală modernă.

„Individualismul este, de fapt, un concept ce se referă la faptul că indivizi autonomi se solidarizează într-o manieră voluntară, generând comunităţi generoase şi puternici. Individualismul nu înseamnă egoism. Este conceptul de bază al popoarelor din UE, cu excepţia Portugaliei, Greciei, Bulgariei şi României. Dar atunci când vorbim despre români şi folosim conceptul de individualist, s-ar putea să fim induşi în eroare. Individualismul nostru, aşa cum observa şi Rădulescu-Motru, nu este individualism vestic, ci unul autarhic, egoist. Iar asta nu se ajută să ne solidarizăm, nu se ajută să avem încredere unii în alţii şi astfel nu putem crea comunităţi puternice. Gregarismul nostru se leagă de colectivism. Dar colectivismul nostru nu este unul extins care să-i înglobeze pe vecini sau pe colegi. Colectivismul nostru se limitează la familie. Este focalizat pe familie. Încrederea există doar între membrii familiei. Şi prietenii ca să intre în cercul intim, trebuie să treacă un test al încrederii. Facem din familie un element de siguranţă şi de protecţie.”

În condiţiile acestea, unde se regăseşte în acest profil psihologic, „ospitalitatea”, unul dintre stereotipurile preferate prin care românii se autodefinesc? Ne considerăm prietenoşi, adică ospitalieri, dar în acelaşi timp, tot noi recunoaştem că nu suntem de încredere. Cum se explică aceste contradicţii?

Citeste articolul complet pe rri.ro