-

Foto: Monumente stranii ce amintesc de fragilitatea vieţii

O practică comună în Evul Mediu, datorită epidemiilor de ciumă, ajunsese mutarea osemintelor din cimitirele supraaglomerate, în osuare.

Unele sunt cunoscute în zilele noastre ca ‘biserici ale oaselor’.

În Italia, la Roma, nu departe de Treptele Spaniole, Cripta Capucinilor, aflată sub biserica Santa Maria della Immacolata Concezione dei Cappuccini, se poate lăuda cu unul dintre cele mai renumite osuare din Europa.

Complexul este compus din şase capele, fiecare în alt stil, pereţii fiind în întregime decoraţi cu osemintele a patru mii de călugări, aduşi aici între secolele al XVI-lea şi al XIX-lea. O capelă este „dedicată” oaselor piciorului, o alta, oaselor pelvine, iar alta are ca punct central un schelet înclinat, purtând o robă roşie.

Cripta a fost, de-a lungul timpului, vizitată şi descrisă în operele lor de mai mulţi scriitori, între care Marchizul de Sade, Mark Twain sau Nathaniel Hawthorne.

Catacombele capucinilor de la Palermo, Catacombe dei Cappuccini, datând de la finele secolului al XVI-lea, iniţial deschise numai călugărilor, s-au dovedit a fi locul ideal pentru conservarea rămăşiţelor pământeşti umane, graţie climei din subteran, astfel încât chiar şi unele dintre cele mai vechi schelete de aici au încă urme de piele şi păr.

capela2

Depăşindu-şi stilistic confraţii capucini de la Roma, cei din sud au preferat o abordare mai specifică, fixând scheletele complet îmbrăcate de pereţi, folosind, totodată, o tehnică unică de mumificare. La Palermo, catacombele capucinilor sunt faimoase nu doar pentru modul neobişnuit în care rămăşiţele sunt aranjate, inclusiv după sex, vârstă şi profesie, ci şi pentru un exemplar extraordinar conservat.

Cel mai vechi schelet de aici este al unui călugăr decedat în 1599, iar cel mai recent, cel al unei copile de doi ani, care a murit în 1920. Între personajele care odihnesc acum în catacombe pot fi amintite fiul unui rege tunisian, convertit la catolicism, şi Giuseppe Velasco, unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai neoclasicismului de sfârşit de secol XVIII şi început de secol XIX din Italia, autorul frescelor de la Palazzina Cinese din Palermo.

La Milano, la câţiva paşi de impozantul Dom al oraşului, Duomo di Santa Maria Nascente, stă stingheră o biserică având o micuţă capelă în spate, San Bernardino alle Ossa.

capela3

Datând din secolul al XIII-lea, biserica şi capela au fost sever afectate în secolul al XVII-lea şi reparate ulterior. Se crede că, iniţial, înainte de distrugere, pereţii capelei au fost decoraţi cu fresce pictate de Sebastiano Ricci, un precursor al lui Tiepolo, care a introdus barocul veneţian la Milano. Acum, pereţii sunt ticsiţi cu oseminte, cele mari alcătuind fundalul, în timp ce craniile sunt aranjate pentru a configura semnul crucii.

În Portugalia, capelele „oaselor” de la Évora şi Faro sunt cele mai cunoscute, însă nu sunt singurele de pe pamânt lusitan, ci au ecouri la Alcantarilha, Lagos, Campo Maior şi Monforte.

„Oasele noastre, care se află aici, aşteaptă oasele voastre” – este un memento mori tragicomic care te întâmpină la intrarea în Capela dos Ossos, de lângă biserica Sfântului Francisc din Evora, construită în secolul al XVI-lea de călugării franciscani.

capela1

Capela dos Ossos este, la propriu, susţinută de scheletele a peste cinci mii de foşti credincioşi.

Alăturată frumoasei biserici Matriz de Campo Maior, Capela dos Ossos de aici este a doua cea mai mare din ţară, după cea de la Evora. Datând din 1766, capela a fost construită după distrugerea citadelei, o tragedie în care au pierit peste două treimi din populaţie, în 1732. Interiorul este total refăcut, cu oasele victimelor tragediei, pavajul datând din secolul al XX-lea.

Biserica Nossa Senhora do Carmo din Faro este o maiestuoasă construcţie în stil baroc, cu turnuri, care a fost finalizată în 1719, în timpul domniei regelui D. João V, şi decorată în interior cu aur adus din Brazilia. Faţada a fost terminată după cutremurul din 1755, iar în exterior se află Capela dos Ossos, construită de carmeliţi, cu osemintele a peste o mie de călugari, găzduind şi un schelet acoperit cu aur.

O Capela dos Ossos de la Alcantarilha este situată în apropiere de biserica parohiala Nossa Senhora da Conceição, de secol XVI, în centrul istoric al oraşului. Interiorul este reconfigurat şi ornamentat cu peste 1.500 de oase umane, presupuse a fi ale unor iezuiţi care au pierit în regiune.

Între cele mai cunoscute şi mai vizitate osuare trebuie, de asemenea, amintite Catacombele Parisului, în sudul fostei porţi a oraşului, Barrière d’Enfer, în care s-au ascuns membri ai Rezistenţei franceze în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, şi unde se estimează că s-ar afla şase 6 milioane de schelete ce acoperă pereţii a circa 300 de kilometri de tuneluri.

Traseul, care începe cu avertismentul „Opreşte-te! Aici este Imperiul Morţii!”, este marcat cu varii citate din Biblie sau din operele unor însemnaţi poeţi şi filosofi. La sfârşitul anilor 1780, primele rămăşiţe au fost mutate în tunelurile subterane, dar abia peste circa o sută de ani au putut fi văzute de publicul larg.

Se spune că, în 1787, Contele d’Artois, pe atunci, şi viitor rege al Franţei, sub numele de Carol al X-lea, a descins în Catacombe, însoţit de doamnele de la Curte, iar în 1814, Francisc I, împăratul Austriei, le-a vizitat, înainte ca Napoleon al III-lea să străbată straniile pasaje, în 1860.

În Austria, alături de cea mai veche mină de sare din lume, Hallstatt Beinhaus, „Casa Oaselor” din Capela Sfântului Mihail, datând din secolul al XII-lea, conţine peste 600 de cranii pictate artistic, unele de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, altele chiar din secolul al XX-lea. La Hallstatt Beinhaus, călugării locului au ales să decoreze craniile ce şi-au găsit odihna în acest lăcaş cu motive florale alpine.

capela4

 

Fiind practicată chiar şi în timpurile moderne la Hallstatt, pictarea craniilor aparţine unei zone culturale cuprinzând în principal regiunea alpină, Austria Innviertel, Austria Superioară, Salzburg, Tirol şi Bavaria.

În oraşul Křtiny, Cehia, cu doar 800 de locuitori, biserica Sfintei Fecioare Maria adăposteşte un osuar cu rămăşiţele a o mie de persoane, faimos pentru neobişnuitele sale cranii pictate, similare cu cele de la Hallstatt din Austria.

Unii experţi sugerează că această practică a ajuns la Křtiny odată cu sosirea aici a unei familii bogate, care a dorit să păstreze tradiţia austriacă.

Oricare ar fi fost motivul, craniile pictate au adus faima micului osuar moravian.

Osuarul din Sedlec, Cehia, situat sub biserica de cimitir cu hramul Tuturor Sfinţilor, conţine oasele a până la 70.000 de persoane. Candelabrul impresionant atârnat în naosul capelei conţine cel puţin câte unul din oasele corpului uman, şi o ghirlandă de cranii acoperă tavanul.

Osuarul de la Sedlec are o istorie lungă, începând cu secolul al XIII-lea, când stareţul Mănăstirii Sedlec, Abatele Henry, a adus o mână de pământ dintr-o călătorie la Mormântul Sfânt de la Ierusalim. El a împrăştiat acest la cimitirul din Sedlec şi toată lumea voia să fie îngropată acolo unde fusese adusă ţărână din Ţara Sfântă, dar nefiind suficient spaţiu, o parte din osemintele au fost mutate într-o criptă.

În 1870, un meşteşugar local, František Rint, a fost angajat pentru amenajarea artistică a miilor de oase.

Cripta de sub biserica Sfinţilor Petru şi Pavel din Melnik, Cehia, a fost destinata să fie un loc sfânt de înmormântare pentru doamnele familiei regale a Boemiei, dar în anii 1520 a apărut o epidemie de ciumă în zonă, creând o cerere imensă de locuri de înhumare, circa 15.000 de schelete fiind aşezate în criptă.

Apoi, în anii 1780, când osuarele au fost declarate un risc pentru sănătate, bolta a fost blocată şi dată uitării pentru vreo 230 de ani, până când un antropolog ceh, Jindrich Matiegka, a decis să verifice locul. Prin 1910, Matiegka a redeschis intrarea în criptă şi a început să asambleze oasele stivuindu-le în grămezi ordonate, cu modele semnificative.

Matiegka a aranjat 5.000 de oase deasupra grămezii principale, într-o cruce mare, decorată cu o frunză de palmier, şi a construit un tunel în centrul grămezii, pentru a reprezenta învierea lui Hristos. Ca un fel de semnătură, Matiegka a scris, cu cranii, „Ecce mors”.

Schelete aparţinând unor martiri creştini exhumaţi, se pare, din catacombele Romei, între 1688 – 1765, îmbrăcate în extravagante costume regale de secol XVIII, împodobite cu bijuterii, sunt expuse la Waldsassen Basilica din Germania.

În schimb, la Koln, o biserică adăposteşte osemintele a mii de martire virgine, însoţitoare ale Sfintei Ursula, care s-a stabilit în acest oraş. Este ridicată pe ruinele unui cimitir roman, unde se spune că Sfânta Ursula şi însoţitoarele ei au fost îngropate.

Legenda Ursulei spune că ea şi cele 11.000 de fecioare care o însoţiseră au fost capturate de către hunii care au asediat cetatea, fiind ucise. Istoricii şi teologii admit că cifra de 11.000 poate fi o exagerare narativă, o explicaţie putând fi că Ursula călătorea cu 11 fecioare, sau cu o singură fecioară, pe nume Undecimilla, sau biserica din Köln ar fi promovat cifra de 11.000.

Oricare ar fi adevărul istoric, nimic nu diminuează aspectul uimitor al bisericii şi al Camerei de Aur, Goldene Kammer, care adăposţeşte rămăşiţele fecioarelor martire, unde craniile sunt împodobite cu ghirlande şi coroane, zidurile fiind acoperite cu relicve închise în casete de aur şi argint.

În Peru, la Lima, datând din cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, biserica şi mănăstirea Sfântului Francisc, Basílica y Convento de San Francisco, se înalţă ca un impresionant monument de arhitectură colonială din America Latină, cu altare aurite şi un semeţ dom. Este cunoscută pentru biblioteca magnifică a mănăstirii, care găzduieşte mii de texte antice, unele aduse de primii preoţi spanioli după cucerirea incaşilor.

Catacombele sale care conţin rămăşiţele a 25.000 de persoane şi au servit ca loc de înhumare până la începutul secolului al XIX-lea, când a fost deschis cimitirul oraşului. Uitate şi redescoperite în 1943, catacombele sunt legate prin intermediul unor pasaje secrete care conduc de la capelă la fostul Tribunal al Inchiziţiei, a cărui misiune aici s-a încheiat în 1820.

Pe drumul dintre Lacul Titicaca şi fosta capitală incaşă Cuzco se întinde inconfundabila aşezare Lampa, denumită La Ciudad Rosada, cu ziduri roşietice, pierdute în timp.

Fondat în secolul al XVI-lea, acest avanpost colonial spaniol adăposteşte biserica Santiago Apóstol, de secol XVII, cu o superbă cupolă acoperită cu placuţe de ceramică în nuanţe de brun şi verde. Se spune că, în secolul al XVI-lea, sosind la Lampa în iureşul revoluţiei sale împotriva spaniolilor, la finele anului 1780, Túpac Amaru, ultimul rege incaş, a intrat în lăcaş şi a ordonat decapitarea a sute de cuceritori spanioli refugiaţi acolo. În mica biserică te întâmpină acum Sfântul Iacob, în mărime naturală, călare pe un cal alb împăiat, într-o scenă din temerara sa luptă cu maurii; Cina cea de Taină este reprodusă tot în mărime naturală, la altar se află o reprezentare a lui Iisus, realizată din piele de vacă, numită „Cristo de Cuero”, iar „Capilla de la Piedad”, Capela cu Pietà, numită aşa graţie unei copii a operei lui Michelangelo aflate aici, a adus bisericii din Lampa denumirea de „Capela Sixtină a Americii Latine”.

Uimitor este şi monumentul funerar de sub domul de granit străjuit de Pietà, conceput de un înstărit inginer şi politician din Lampa, Enrique Torres Belón.

Aici, zidurile sunt acoperite cu oase, cranii şi schelete întregi aparţinând unor preoţi şi moşieri spanioli, rânduite cu grijă. Se spune că Belón i-a cerut Papei Ioan al XXIII-lea o copie a operei de la Vatican, pentru a-şi decora monumentul funerar, iar Papa i-a trimis o reproducere fidelă din ghips. Acesata fiind foarte grea, pentru a nu dărâma cupola, a fost comandată încă una, din aluminiu.

Papa a dat ordin să fie distrus exemplarul anterior, însă acest lucru nu s-a întâmplat.

Aşadar, au rămas două copii ale capodoperei lui Michelangelo, cea din aluminiu, la biserica Santiago Apóstol, şi cea din ghips, la municipalitatea oraşului, transformând Lampa în singurul loc din lume unde există două copii Pietà certificate de Vatican.

Ba mai mult, în 1972, când un nebun a ciobit opera de la Vatican, Papa a trimis artişti la Lampa pentru a face măsurători exacte ale copiei din bazilica peruviană, care au folosit la restaurararea exemplarului original de la Bazilica Sfântului Petru.

Sursa: rador.ro

Articole înrudite