Cleopatra și Marc Antoniu la Alanya, istoria unei iubiri

Condiţiile de mediu şi-au pus însă amprenta nu doar pe turism, ci şi pe agricultură – mai precis, la Alanya şi în împrejurimi sunt singurele plantaţii de bananieri pitici din Turcia, iar de gustul fructelor vă puteţi bucura nestigheriţi aproape tot anul…

Dar nu despre fructe vrem să vorbim, ci despre locul care vă promite sejururi vesele şi plăcute, o cazare excelentă, prânzuri îmbelşugate – nu lipsesc mâncărurile tradiţionale şi vă sfătuim să nu rataţi preparatele din peşte, salatele şi dulciurile -, precum şi o mulţime de oportunităţi de distracţie (diurne sau nocturne).

COMORILE ISTORIEI

Înainte însă de a vă trimite la discotecă, vă propunem un salt în timp, în căutarea «rădăcinilor» oraşului.

În urmă cu o jumătate de secol, unul dintre reputaţii istorici turci, İsmail Kılıç Kökten, descoperea în peştera Kadıini – situată la 12 km de centrul oraşului -, urme de locuire din paleoliticul târziu. Nu există informaţii precise cu privire la fondarea cetăţii. Se ştie însă că, începând de pe vremea lui Ptolemeu I Soter, după anul 323 î.Hr., regiunea s-a aflat sub protecţia acestuia şi a urmaşilor săi.

Legendele locului spun totuşi că cetatea ar fi fost fondată abia în secolul al II-lea î.Hr., de către un cunoscut pirat din Mediterana, Diodotus Tryphon, care şi-ar fi făcut aici centrul de comandă. În paranteză fie spus, povestea este exploatată cum nu se poate mai bine de localnici, care îţi propun croaziere în jurul promontoriului stâncos, pe corăbii de lemn, cu pânze negre, stindard cu cap de mort şi oase încrucişate şi echipaj din care nu lipseşte piratul cu banderolă neagră pe ochi. Toate acestea sunt elemente de recuzită, dar vreme de un veac şi jumătate, această parte a Mediteranei s-a aflat sub teroarea adevăraţilor piraţi, care au fost învinşi în timpul campaniei împăratului Pompei, în anul 67 î.Hr. Pe fundul mării se zice că se mai găsesc şi acum rămăşiţele corăbiilor care s-au confruntat în bătălia navală, iar în sutele de peşteri care comunică între ele câte un aventurier se porneşte să caute comori.

Situată între Pamphilia şi Cilicia, vechea cetate a Alanyei era cunoscută în Antichitate sub numele de Coracesion (în latină) sau Korakesion (în greacă), ceea ce, într-o traducere liberă, înseamnă «oraşul de pe promontoriu». Aceasta este cetatea pe care, tot după legendă, Marc Antoniu ar fi oferit-o reginei Cleopatra, ca dar de nuntă (triumvirul n-a ezitat să se însoare cu frumoasa egipțiană, deși era deja însurat cu sora lui Octavian, viitorul „chezar” al Romei). Nu e de mirare, deci, că una dintre cele mai frumoase plaje din Alanya şi micul golf în care se află poartă numele frumoasei regine a Egiptului.

După prăbuşirea Imperiului Roman, cetatea a fost o vreme sub influenţă bizantină, sub numele de Kolonoros, cu referire la proximitatea Munţilor Taurus (oros – munte). Din acea epocă au rămas până azi frumoasa biserică a Sfântului Gheorghe şi legenda stâncilor de pe care condamnaţii la moarte erau aruncaţi în hău.

După bătălia de la Manzikert, cetatea este capturată, pentru scurtă vreme, de către turcii selgiucizi, fiind recucerită în 1097 de către Alexios I Comnen, în timpul celei dintâi cruciade. Intră în componenţa regatului armean al Ciliciei, dar în 1221 musulmanii preiau controlul pe termen lung, prin Alladdin (Allattin) Keykubat, selgiucidul, care îşi mută aici capitala de iarnă, încântat de clima blândă. Oraşul îşi schimbă numele în Alaiye, cuvânt derivând de la Alladin, iar de aici se trage şi numele de astăzi al frumoasei staţiuni de la Mediterana, a cărui formă, cu noul alfabet, a fost dată de Kemal Ataturk, în 1935. Turistul care are plăcerea de a se plimba prin oraşul vechi va întâlni o mulţime de vestigii de arhitectură care datează din epoca selgiucizilor, precum şi din următoarele, când cetatea a aparţinut, vremelnic, mongolilor, mamelucilor şi ciprioţilor, fiind integrată, din 1471, Imperiului Otoman.

FRUMUSEŢE FĂRĂ RETUŞURI

Cea mai populară dintre staţiunile sudice ale Turciei, are de partea sa, cum spuneam, clima, istoria şi relieful. Coastele stâncoase, marginite de plaje înguste, dar cu nisip fin, nu sunt aride, ci împădurite, ceea ce dă un farmec aparte peisajului. Promontoriul pe care se află vechea cetate selgiucidă Alayie e plin de grote care provoacă imaginaţia. Unele dintre ele sunt vizitabile, fie de pe uscat, fie de pe mare. Între acestea, celebră este peştera Damlataş, cea împodobită cu stalactite şi stalagmite – în traducere liberă, numele peşterii ar fi „Capul-scurge-pietre”; însă nu doar frumuseţea locului e tentantă, ci şi calităţile ei terapeutice, aerul cald şi umed din interior fiind recomandat suferinzilor de astm. Zecile de golfuleţe minuscule, cu petece de plaja, la care se ajunge cel mai uşor de pe mare, sunt locuri unde turiştii dornici de clipe de singurătate se pot retrage.

Peisajul urban, cu notele lui specifice otomane, e vizibil mai bine dinspre mare – de aceea vă recomandăm să alegeţi croaziera, ca activitate opţională, pentru a face cele mai spectaculoase fotografii. Din larg, citadela apărată de ziduri puternice, încă în picioare, ca şi acum aproape o mie de ani, pare trufaşă, dominatoare. Puteţi înţelege şi mai bine asta dacă, întorşi pe uscat, urcaţi până în cetate, pentru a privi de acolo marea şi aglomerarea de hoteluri din staţiune.

CE SĂ VIZITAŢI?

Dar să trecem în revistă măcar câteva dintre obiectivele pe care ar fi bine să le vizitaţi.

Cetatea Alayie, construită de Alaaddin Keykubat, are un zid de piatră de 6,5 km lungime, cu 140 de turnuri, 400 de cisterne, porţi cu inscripţii care arată fascinaţia pentru artă a selgiucizilor. Ridicată în secolul al XIII-lea, cetatea a fist construită peste rămăşiţele oraşului din perioada elenistică. Şi în Antichitate, ca şi în Evul Mediu, au fost exploatate calităţile promontoriului ca punct de apărare, cetatea fiind folosită drept centru administrativ şi militar. Drumul către castel, deşi îngust, este deschis pentru vehicule, iar dacă vă hotărâţi să îl parcurgeţi pe jos, luaŢi-vă o marjă de o oră, pentru urcuş.

Turnul Roşu – Kizil Kule – este inedit prin forma sa octogonală. Se spune că a fost proiectat şi construit de acelaşi arhitect care a ridicat şi castelul Sinop, din nordul Turciei, de la Marea Neagră. Spre deosebire de acela, însă, fiind greu să se construiască folosind blocuri de piatră – unele dintre ele, bucăţi de marmură recuperate din zidurile cetăţii antice -, în partea de sus a turnului au fost utilizate cărămizi roşii, care au şi dat numele clădirii. Turnul avea rol defensiv, dar era folosit şi ca punct de control asupra şantierului naval medieval, aflat în apropiere, construit în aceeaşi perioadă. Este primul şantier de acest fel amenajat de selgiucizi, la Marea Mediterană. Ceva mai târziu, Keykubat avea să construiască un al doilea şantier, la Marea Neagră, la Sinop, motiv pentru care în istorie mai este cunoscut drept «sultanul celor două mări». În apropiere, se află Arsenalul, care datează tot din secolul al XIII-lea, precum şi câteva mici moschei. Ceva mai la nord, găsim „castelul de mijloc”, datând din aceeaşi epocă a selgiucizilor, despre care se presupune că ar fi fost construit de arhitectul Ehmedek, cel care dă şi numele clădirii. Castelul era un loc de importanţă strategică, aici putând să se retragă sultanul, în cazul în care cetatea de pe stânci avea să fie asediată. Cele trei cisterne medievale din castel pot fi folosite şi astăzi.

La Alanya pot fi vizitate şi câteva moschei, între care Suleymaniye Camii, reconstruită de sultanul Kanuni Suleymaniye în secolul al XVI-lea, pe zidurile unei moschei mai vechi cu 300 de ani. Singurul ei minaret mai este cunoscut sub numele de «Varza», datorită celor cinsprezece mici bocale de faianţă, plasate la cupolă, pentru a asigura acustica.

Akbeşe Camii a fost construită în secolul al XIII-lea de către Akbeşe, comandantul de oşti al lui Alaaddin Keykubat. În moschee se află şi sarcofagul acestuia, pe care sunt scrise următoarele: «Dumnezeu ştie secretele pământului şi ale cerului. Micile moschei ale lui Dumnezeu sunt construite doar de către cei care cred în El şi în judecata de apoi. Aceasta a fost construită în anul 1230, când a domnit marele sultan Alaaddin Keykubat, de săracul Akbeşe, care avea nevoie de compasiunea lui Dumnezeu».

Multe alte vestigii – mai ales din epocile selgiucidă şi otomană – pot fi vizitate la Alanya şi în împrejurimi. Vă lăsăm însă să le descoperiţi şi singuri.

UN SEJUR PERFECT

Mai bine să vedem unde anume şi în ce condiţii puteţi petrece un sejur perfect.

Aşa cum spuneam, în urmă cu 20 de ani nimic nu previziona felul în care avea să se dezvolte această staţiune din estul mediteranean al Turciei. Astăzi, Alanya nu este un simplu orăşel-staţiune, ci un şirag de mici staţiuni, fiecare cu particularitatea ei.

Cel mai estic punct – şi cel mai pitoresc, îndrăznim să spunem – este Mahmutlar. Până nu demult, era doar o livadă întinsă de portocali. Plaja cu nisip fin nu putea însă să lase indiferenţi investitorii. Aşa se face că aici hotelurile de patru şi de cinci stele se strecoară practic printre casele pitoreşti ale localnicilor şi, la vremea florilor de portocal, turiştii respiră aerul îmbălsămat.

Între Mahmutlar şi Alanya propriu-zisă, întâlnim probabil cea mai ieftină dintre staţiunile mediteraneene ale Turciei. Obagel, situată la 5 km de oraş, are o plajă cu nisip şi prundiş, la marginea căreia se află hoteluri de trei şi patru stele, ieftine, dar cochete.

Dacă pornim spre vest, vom întâlni „perla Alanyei”, Konakli, cu hotelurile ei viu colorate, atrăgătoare, situate direct pe malul mării. Peste încă 8 kilometri, la Incekum, plaja lungă de nisip e mărginită de pădurile de conifere. Pinul roşu mediteranean coboară adeseori până la marginea mării. Multe dintre hoteluri se află dincolo de autostradă, iar până la ţărm se poate ajunge prin tuneluri subterane, care trec pe sub şosea. Câţiva kilometri mai încolo, la Avsalar, hotelurile de patru şi cinci stele revin lângă mare. Urmează iarăşi o porţiune cu locaţii ceva mai ieftine, de numai trei şi patru stele, pentru a ajunge în sfârşit în punctul cel mai vestic, dar şi cel mai select al Alanyei, la Okudcalar. Hotelurile de cinci stele au în jurul lor suprafeţe întinse, amenajate în aşa fel încât să vă facă vacanţa cât mai interesantă.

Piscine, terenuri de sport, mici parcuri discrete, foişoare retrase, terase, SPA-uri… toate acestea şi încă altele sunt suficiente pentru a nu vă plictisi în incinta hotelurilor cu regim all-inclusive. Dar dacă tot vă aflaţi în Turcia, recomandarea noastră este să nu rataţi şi celelalte provocări ale ei, de dragul facilităţilor hoteliere. Încercaţi, cum vă spuneam, să plecaţi într-o croazieră pe Mediterana, dar nu ocoliţi nici un safari în Munţii Taurus, vizitarea Parcurilor Naturale Naţionale – apropo, UNESCO şi-a manifestat recent sprijinul pentru… fluturii din Alanya, consideraţi o adevărată comoară naturală a zonei -, o cursă de rafting sau măcar o simplă excursie până în Antalya, care se află la numai 150 km distanţă.