Sâmbăta
Sâmbăta e mai mare cu un ceas ca celelalte zile. Sâmbăta este ziua moşilor, strămoşilor, când urmaşii sunt datori să-şi aducă aminte de dânşii şi să nu uite că şi cei de pe lumea cealaltă au nevoie de toate, întocmai ca şi cei care încă mai trăiesc.
28 Iulie 2017, 15:11
Se spune că sâmbăta, orişice dai e pomană. Pomană să faci toată săptămâna, dar, dacă n-ai făcut sâmbăta, nu-i primit. Sâmbăta cerul e deschis, atunci aşteaptă sufletele şi se uită, oare le-a trimis ceva, de pe astă lume. Dacă nu li s-a dat nimic, se supără şi se roagă la sufletele celea, cărora li s-a dat de acasă; acelea stau la masă cu ceea ce li s-a dat dinainte. Când nu se poate da cuiva un lucru de pomană, se aruncă acel lucru pe apă, apa Sâmbetei.
Se crede că dacă a început să ploaie sâmbătă, apoi ploaia va dura mult timp, de sâmbătă până cealaltă sâmbătă.
Sâmbătă seara nu se dă nimic din casă. Tradiţia spune să nu croieşti cămeşă sâmbăta, că moare cel ce a purta-o. Când croieşti o haină sâmbăta şi o isprăveşti tot sâmbăta, omul a cărui e haina moare cu siguranţă. Sâmbătă nu-i bine să pleci la drum, că sunt trei ceasuri rele şi nu ştii ce te prinde: un necaz, o boală.
Cine are guşă, sâmbătă seara, când toacă popa de vecernie, să ieie un băţ de alun, să se bată peste guşă cu el de trei ori, dacă vrea să-i treacă, şi să zică: „Popa toacă, guşa seacă“.
Ca o fată să fie jucată de un anumit flăcău şi apoi luată de el de soţie, fata ia sâmbătă seara un cuţit şi-l înfige, rostind nişte versuri, în pâmânt, la un corn de casă, şi crede că apoi flăcăul dorit o va juca şi lua de soţie.
Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, 2009
Sursa foto: Pixabay
