Colecționarul de gusturi: Radu Anton Roman

Cu multă vreme înapoi, profesorul şi teatrologul Ion Olteanu îmi punea o întrebare: "Cum scrii?". Îl interesa ritualul ivirii pe lume a fiecărei pagini scrise. "Eu scriu în fiecare zi câte două pagini, chiar şi când nu pot ori nu vreau să scriu scriu... E un exerciţiu la fel de necesar ca şi cele 30 de minute de alergare dimineaţa..." - iar răspunsul lui la propria-i întrebare m-a făcut să (mă) întreb şi eu din când în când: "Cum scrii?".

Odată cred că i-am pus această întrebare şi lui Radu Anton Roman. Răspunsul lui a fost atât de nimbat de metafore, comparaţii şi alte figuri de stil, încât l-am uitat. Trebuia ori să ţii minte totul, până la ultima inflexiune, până la cea din urmă nuanţă, ori să uiţi ce a spus şi să-ţi aminteşti doar că ţi-a făcut un dar minunat de cuvinte.

De aceea, într-un prag de vară, sub teiul "cona­cului" de la Măgurele, unde-i plăcea şi lui Radu să poposească, l-am întrebat pe editorul şi prietenul său, Ion Bănşoiu, cum scria cel pe care ne-am obişnuit de mult să-l numim: "patriarhul gastronomiei româneşti"?

"Era un colecţionar de gusturi. Când dădea peste ceva, fixa. Fixa în vorbe, în primul rând. Spunea: «Uite ce zupă; asta se deosebeşte de cutare sau cutare, prin...». Avea o memorie extraordinară a propriilor formule; dacă găsea o formulă şi o comparaţie pentru un fel de mâncare, pentru el deveneau un reper şi era ceva care începea să funcţioneze tehnic. Gen: «sărmăluţa în frunze de fasole seamănă cu...» şi aici venea cu elementul care definea prin comparaţie. El, ca şi vechii greci, forma termeni prin analogie. Era o tehnică a lui de fixare a gusturilor." Remarcăm că şi astăzi, pe tot felul de bloguri culinare, oamenii care i-au citit cărţile (apărute, vreme de 15 ani, la Editura Paideia) obişnuiesc să îl citeze cu astfel de clişee. "Radu folosea cu ironie chiar şi limbajul de lemn. Spre pildă, când comenta vinul, spunea: «are un palat extraordinar, e zglobiu şi voios», dar o spunea cu ironie fină şi cu autoironie, sugerând că nu poţi găsi formule de descriere a gusturilor decât formând astfel de asocieri." Cineva observase, la un moment dat, că la Radu Anton Roman vinurile arareori aveau gust de... vin. El găsea întotdeauna un alt element culinar sau chiar o combinaţie de gusturi pentru a defini ce anume trebuia să simtă nasul, cerul gurii şi papilele gustative atunci când sorbeai dintr-un pahar cu vin.

Cine l-a văzut măcar o dată pe Radu Anton Roman la televizor - vreme de şapte ani a făcut o excelentă emisiune de antropologie culinară, numită "Bucătăria lui Radu" - ar putea să creadă că înţelege "Cum mânca Radu?". De fapt, e întrebarea potrivită. Mai corect ar fi să întrebăm: "Cum gusta?". Profesorul Ion Bănşoiu răspunde într-o manieră anecdotică: "A venit o dată la noi şi l-am întrebat: «Răducu, ţi-e foame?». Şi mi-a răspuns: «Nu mai mi-e foame de zece ani, de când am scăpat de comunism! Dar faptul că nu mi-e foame îmi dă voie să gust». Avea o teorie a lui că toate mâncărurile pot ajunge la o perfecţiune şi că ele trebuie balansate. De fapt, este o rutină fină în tradiţiile săteşti. Sunt rodul unor profunde corecţii critice. Se rafina, astfel, gustul...". Radu Anton Roman, aflăm, nu avea preferinţe pentru o mâncare anume. Prefera să ajungă la situaţii perfecte de gust. Spunea că orice lucru rafinat poate să ajungă aproape de sublim "dacă e făcut cu mare îngrijire şi în urma unei practici îndelungate". Şi evoca anumite bucate din sud. Adora mâncarea ţărănească. Făcea deosebire între mâncarea la foc mic, pe vatră, şi cea gătită grăbit, "orăşeneşte". "I-am dat o fasole fiartă pe aragaz şi una făcută la foc mic şi a deosebit-o imediat", povesteşte Ion Bănşoiu. "Avea limba formată. A gustat enorm în cei şapte ani cât a făcut televiziune şi în cei zece ani cât s-a ocupat de gastronomie... Ţinea foarte mult la remanenţa gustului. Dacă îi plăcea ceva, refuza să mai mănânce altceva după aceea, pentru ca să-i rămână gustul intact, să-l ţină minte."