Ștefan Iordache, un „țăran de la Gruiu” care a dat prestigiu teatrului românesc

A avut o carieră prolifică în teatru, film și televiziune. A interpretat o varietate de roluri, demonstrând un talent actoricesc remarcabil. Printre cele mai cunoscute filme în care a jucat se numără „Filantropica” (2002), regizat de Nae Caranfil, și „Balanța” (1992), regizat de Lucian Pintilie. Cariera sa în teatru s-a bucurat de succes și a contribuit la consolidarea reputației sale, ca unul dintre cei mai talentați actori români. Moartea lui Ștefan Iordache în 2008 a fost o pierdere semnificativă pentru lumea artistică din România, iar contribuția sa la industria cinematografică și teatrală rămâne memorabilă. A jucat în teatrul românesc vreme de 49 de ani, interpretând roluri ca Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore. A avut de asemenea o îndelungată colaborare cu Teatrul Național Radiofonic și Teatrul Național de Televiziune. Ultimul său rol a fost Prințul Potemkin, în piesa „Ecaterina cea Mare”, de George Bernard Shaw, pusă în scenă, în 2008 la Teatrul Național București. A vorbi despre actor, azi, după ce el nu mai este printre noi, este dificil. Nu pentru că nu ai avea ce spune, ci pentru că atât de multe sunt de spus, încât nu mai știu ce să alegi...

„Ascensiunea lui Arturo Ui...”

Jocul actorului de teatru este o efemeridă, spunea, de mult, cineva. Dar jocul unui actor mare, puternic, deplin rămâne în memoria celor care l-au văzut întruchipându-și personajele pe scenă, dându-le și formă, și fond, și sens. Deși a intrat ultimul pe listă la IATC, a fost unul dintre străluciții absolvenți. Când a urcat pe scena de la Casandra pentru spectacolul de absolvire – „Arturo Ui...” (Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită) după Bertold Brecht – în sală se aflau câțiva dintre marii actori și regizori ai vremii, anume ca să îl urmărească pe tânărul actor care promitea să fie o revelație. Erau acolo George Vraca, Radu Beligan, Sanda Manu, Dinu Cernescu, Dinu Săraru (acesta din urmă a scris și cronica spectacolului lor). Într-un interviu pe care l-a dat la maturitate, Ștefan Iordache avea să spună despre acest rol: „De la Arturo Ui mi se trag toate. Descopeream jocul, şi bucuria, şi chinul de a juca. Rămâneam în teatru zi şi noapte. Dormeam la Institut, nici nu mai plecam acasă. A fost Dumnezeiesc”.

Încă de atunci se știa / se simțea că nu va fi un meteor, ci o stea care va străluci, puternic, în lumea teatrului și a filmului românesc. Iar dacă a fost comparat cu Lawrence Olivier și cu Peter O Toole, nu au greșit cu nicio literă cei care au spus-o. Ascensiunea lui Arturo Ui putea fi oprită, cea a lui Ștefan Iordache – nu!

„Regele Scamator”

Având rădăcini la Calafat, Ștefan Iordache iubea tot ce însemna Oltenia. Craiova, bineînțeles. A jucat adeseori pe scena Naționalului de acolo, iar lumea artistică oltenească îl îndrăgea și îi oferea un climat de siguranță, care permite actului artistic să se dezvolte plenar. Pentru prietenul său, Emil Boroghină, pe atunci director al teatrului craiovean, el era Îngerul, era Regele Scamator (titlul volumului biografic pe care i l-a dedicat Ludmila Patanjoglu). Cei doi se cunoșteau de multă vreme, fuseseră colegi de grupă la IATC, împărtășiseră împreună iubiri, proiecte, speranță, pasiune. „Ne-au unit, înainte de toate, două momente extrem de importante din viaţa fiecăruia, cele legate de spectacolul nostru de absolvire şi venirea lui la Craiova”, spunea Boroghină. ). În toamna lui 2008, când actorul a plecat în stele, prietenul său exclama: „A murit Ştefan Iordache. A murit Regele Scamator. Ştiam că Ştefan era grav bolnav, chiar foarte grav. Aflasem cu câteva zile înainte că va fi transportat la Viena, unde urma să fie însoţit de unul dintre vechii săi prieteni şi colegi de liceu. Speram că odată ajuns acolo se va produce o minune”. Minunea aceea nu a mai venit. Și atunci a urmat strigătul de neputință: „A murit Regele Lear, posibilul Lear, dintr-un spectacol al lui Silviu Pucărete, pe care l-am dorit şi eu şi Ştefan, l-am visat, dar a cărei realizare am amânat-o mereu”. Și tot el spunea: „Pentru mine, pentru mulţi dintre noi, Ştefan Iordache, Regele Scamator, e încă viu. Şi aşa va rămâne pentru mult timp, poate până la sfârşitul zilelor noastre…”

„Era plin de fericirea de a juca”

Îl cunoaștem (mai mult) de pe marele și micul ecran. A fost un actor „iubit” de camera de filmat. Dar lui Ștefan Iordache „i-a priit” scândura scenei. Acolo s-a simțit el total împlinit. Chiar și în anii cenzurii comuniste. Iar dintre regizorii care l-au distribuit în piesele pe care le montau, o amintim aici pe Cătălina Buzoianu, pentru care colaborarea cu Ștefan Iordache a însemnat o reală bucurie. La Teatrul Mic, Cătălina Buzoianu l-a distribuit în „Să îmbrăcăm pe cei goi”, în rolul Consulului Grotti, avându-i alături pe Valeria Seciu, pe Dan Condurache, pe Mitică Popescu. Erau încă la început de carieră, toți, dar „urieșii” din ei năvăliseră deja pe scenă. Spectacolul a avut un succes nebun! Iar colaborarea și prietenia dintre actor și regizoare a trecut dincolo de limita scenei. La spectacolul următor, „Maestrul și Margareta”, experiența a fost una revelatoare pentru cariera amândurora. Mărturisea Cătălina Buzoianu, într-un interviu: „Eu n-am cunoscut niciodată un actor mai eficient. Nimic nu era imposibil pentru el. Și era plin de fericirea de a juca pe care am întâlnit-o la puţini actori”.

Rămânând în sfera teatrului, un alt nume sonor, dintre colaboratorii lui Ștefan Iordache, este regizorul Silviu Purcărete. Acesta relatează despre momentul în care recunoașterea valorii acestuia a trecut granițele țării și a fost recunoscut pe plan internațional ca vedetă de teatru, odată cu rolul din „Titus Andronicus”, la Naționalul din Craiova, în 1992, un spectacol cu care s-au făcut patru turnee pe patru continente, pe parcursul a patru ani. Spectacolul lui Purcărete, în întregime, dar mai ales interpretarea lui Iordache i-au făcut pe criticii de teatru din toată lumea să lase să „curgă” cerneala, elogios.

„Cel mai iubit dintre pământeni”

A fost... cel mai iubit dintre pământeni. În sensul cel bun al cuvântului – căci l-au iubit și soția – Michaela Tonitza (nepoată de frate a lui Nicolae Tonitza, pictorul) –, și prietenii, și colegii de scenă, și lumea din sălile de teatru și de cinematograf. Și noi, toți, cei care acasă, pe micile noastre ecrane, aveam impresia că suntem părtași la un miracol, atunci când apărea în distribuția unui film, a unui musical, a unei emisiuni tv. Dar a fost „cel mai iubit dintre pământeni” și ca actor, în filmul omonim, realizat după puternicul roman al lui Marin Preda. Ștefan Iordache era conștient de forța acelui rol. Considera, chiar, că rolul acesta îl definește. „Marea mea realizare e Cel mai iubit dintre pământeni, cu rolul ăsta mă pot confrunta cu Pacino, De Niro, fără nicio timiditate”. Și, probabil, nici Marin Preda nu și-ar fi putut închipui un alt actor în locul lui. Victor Petrini nu putea avea alt interpret care să poată face saltul între osânditul care trăiește cea mai de jos experiență în minele insalubre, sub șfichiuirea gardianului „Dumnezeu”, comandantul lagărului de muncă (Dorel Vișan) și a anchetatorului de securitate (Gheorghe Dinică). Destinul profesorului de filosofie este cel al unui intelectual înjosit de oameni mai jos decât el și care într-o ordine firească a lucrurilor nu s-ar fi întâlnit niciodată.

„Eu vreau să spun că te ador”

Au mai fost (mai sunt) actori care au cochetat cu muzica, pentru care scena teatrului nu a fost îndeajuns. Dar Ștefan Iordache era un „dăruit”. Fie că interpreta piese de muzică ușoară, compuse proaspăt, uneori chiar anume pentru el, fie că se avânta pe valurile muzicii mai vechi, din Bucureștiul interbelic, vocea lui te atrăgea, te învăluia, îți dădea o stare de bine din care nu îți venea să te desprinzi. „Aventura cu muzica” (așa cum a numit-o artistul) a început în 1990 și a impus duetul său cu Angela Similea, într-un spectacol muzical intitulat „Adio, femei!”, jucat timp de patru ani cu casa închisă, la Teatrul Odeon și la sala Savoy. Compozitorul de atunci, Dan Iagnov, a observat carisma deosebită a actorului și a propus realizarea unui alt duet care să umple sălile. Cu Sanda Ladoși. Proiectul acelui spectacol muzical, care urma să aibă premiera în 1994, nu s-a mai împlinit. Duetul, însă, a fost de bun augur, cele cinci melodii lucrate și înregistrate atunci fiind doar începutul. Șlagărul „Eu vreau să spun că te ador”, cu Ștefan și Sanda, pe versurile lui Eugen Rotaru, a fost premiat la Festivalul Mamaia din 1995. Dar primul lor succes a fost cu un an înainte, în același festival, unde „Și între noi mai e un pas” a ridicat sala în picioare. Duetul actorului cu tânăra interpretă venea cu o doză în plus de farmec, cu magie, cu sensibilitate, cu căldură.

Un profesionist desăvârșit

Un episod mai puțin cunoscut îl povestește Dan Iagnev și, cumva, se referă nu doar la Mamaia, ci și la spectacolul lui Purcărete, „Titus Andronicus”. În seara în care, în 1995, urma să urce pe scenă la Mamaia, Iordache se afla în Franța, unde juca la un festival, în piesa amintită. Imediat ce ultimele aplauze s-au stins, actorul a fost dus la Basel, pe aeroportul care deservește Franța și Elveția, de unde a zburat imediat la Constanța și de acolo... direct pe scenă. A urcat și a cântat ca un profesionist desăvârșit, nimeni nu a știut ce s-a întâmplat, iar duetul lor a triumfat. Cum să nu-i spui un asemenea artist că îl adori?

Ca muzician, Ștefan Iordache a scos mai multe albume, la Electrecord, la Topaz și Rodon și un CD care s-a vândut într-o ediție de colecție a Jurnalului Național. Albumele s-au numit „Adio, femei!”, „Și între noi mai e un pas”, „Nu mă iubi”, „Magazinul meu de vise” – acestea toate pe muzica lui Dan Iagnov. Unele dintre aceste înregistrări, spune compozitorul, au avut ceva premonitoriu. În discreția lui, actorul nu îi încărcase pe ceilalți cu adevărul trist al bolii lui. Dedicase însă o anume piesă soției față de care nutrea o dragoste copleșitoare. Una dintre aceste melodii, dedicată Michaelei Tonitza-Iordache a fost „Nu știam că te iubesc atât de mult”, de pe albumul „Magazinul de vise” (ultimul realizat de artist). CD-ul realizat de Jurnalul Național conține cinci melodii și versuri interpretate de Ștefan Iordache din Matei Vişniec, Esenin, Nichita Stănescu. Ultimele versuri sunt din Nichita Stănescu și sunt, scrise și rostite de acești doi titani, cutremurătoare: „Am murit şi eu într-o doară/Astăzi pentru prima oară…”

Un țăran de la Gruiu

A copilărit în cartierul Rahova. Iar părinții – olteni din Calafat – fuseseră orășeni. Existau mai în urmă, însă, destule generații de țărani, pentru ca lui Ștefan Iordache să-i tremure prin trup o genă rurală. Să-l ademenească. Așa a apărut în familia Ștefan Iordache și Michaela Tonitza-Iordache... casa de la Gruiu. Atunci când vorbea despre acel loc, în care s-a și retras, în cele din urmă, obișnuia să spună: „La noi, la țară, la Gruiu”. Gruiu e un sat din județul Ilfov, nu departe de lacul Snagov. „Am cumpărat o mie de metri aici în 1982, cu banii luaţi de la filmul Glissando”, povestea. Suprafața s-a făcut de trei ori mai mare după Revoluție. „Crezi că aş fi avut bani pentru aşa ceva?”, întreba, aproape retoric. Locul l-a modelat după sufletul lui. Casa cu verandă, prunii, vița de vie, un „regat” cu pitici de grădină și pisici. Casa de la Gruiu era quintesența liniștii și a traiului tihnit, pe care și le dorea tot mai mult, mai ales în vremea din urmă, când boala cea nesătulă îl chinuia. Era locul în care privea nopțile cerul înstelat și vedea curgând poveștile printre ele. Povești de familie – despre părinți și bunici, despre prietenii din copilărie. Despre prietenii din teatru. Pe unii, i-a adus lângă el. I-a fermecat cu... poveștile de la Gruiu. Așa a făcut cu Dan Pița, de exemplu, care spunea într-un interviu: „Pentru mine a fost cel mai mare actor, a trăit pentru teatru şi film şi a dat din geniul lui tuturor ca un izvor cu apă sfinţită”.

Când a murit, nu a vrut să fie înmormântat pe aleea actorilor, la Bellu, sau în vreun alt cimitir aflat în calea pelerinilor. El și Michaela și-au cumpărat mormintele la Gruiu. Le-au pregătit pentru „marea trecere” și s-au regăsit acolo, trei ani mai târziu, când și soția sa a trecut la cele veșnice. Acum, numele le sunt alăturate din nou. Pe cruce.

Un nume pe frontispiciu

A jucat în multe teatre din Capitală. La Teatrul Național, la Nottara, la Odeon și la sala Savoy, la Teatrul Mic... Dar numele său nu se află marcat în aceste teatre. Numele olteanului (prin rădăcini) Ștefan Iordache se găsește însă pe frontispiciul unuia dintre cele mai frumoase teatre din sudul României, construit la finele secolului XIX și începutul următorului (1896-1901). Este vorba despre Caracal. O clădire în stil eclectic, cu elemente de neobaroc și neorenaștere, lucrat după planurile arhitectului Franz Billek. n sala Teatrului Naţional au jucat cei mai de seamă actori ai scenei româneşti. Printre ei şi Nottara, cu spectacole în stagiuni permanente. În 2008, după 22 de ani în care teatrul fusese închis, s-a reinaugurat cu mare pompă. Era la câteva săptămâni după anunțul morții lui Ștefan Iordache. Curând instituția avea să organizeze Festivalul Național de Teatru „Ștefan Iordache”, în memoria artistului. Apoi, firesc, numele său l-a luat însuși teatrul. În București, Centrul Cultural și de Tineret din sectorul 5 (sector în care se află și Rahova copilăriei sale) poartă de asemenea numele lui Ștefan Iordache