„Clopărița”. Femeia care face clopuri faine pentru capete de bărbați

“Bunicul cosea aproape o zi întreagă la un clop. Cu cât sunt rândurile mai mărunte, cu atât clopul e mai scump. Mai ales tineretul doreşte să aibă rândurile cât mai mărunte. Cele cu rândurile mai mari, "măşcate” le zice, sunt de artizanat, făcute mai mult pentru turişti. Cineva dintr-un sat de pe Valea Cosăului nu şi-ar lua aşa ceva!”

Cine este ea, femeia care meșterește clopuri, cu aceeași măiestrie ca și meșterii clopari cei mai vestiți?
“Mă cheamă Manuela Borodi, dar mi se zice Victoriţa. Victoriţa lu’ Bârlea, după tata, meşterul de clopuri de-a fost cel mai vestit aici, pe Valea Cosăului şi pe toate văile din jur, pe Iza, pe Mara... şi-n tot Maramureşul. Îmi zice Bârlea, după numele de fată. Borodi, cum este după soţ, nu mă ştie nimeni. Numai poştaşul din Budeşti ştie că mă cheama Borodi Manuela...”.

Femeia asta subţirică, bună de vorbă, care ne-a primit în casa ei cea nouă, modernă, îmbrăcată (splendid oximoron) în haine de mers duminica la biserică (adică în port tradiţional) este prima femeie meşter de clopuri din Maramureş. “Bunicul meu a făcut clopuri manual, nu cu maşina”, zice ea, în vreme ce se aşază la Singer-ul vechi de mai bine de o sută de ani, potrivindu-şi tot ce-i trebuie pentru lucru. “Cusute cu acul, din panglici de paie împletite, făcea clopuri pentru familia lui şi pentru cine-i mai cerea. Tatăl meu a dus meseria asta mai departe timp de 42 de ani. După moartea lui, de aproape 5 ani, am preluat eu tradiţia. Sper ca şi copiii mei să facă asta”, mai zice (are un băiat şi o fată).

Clopul din lemn de plop
“De-aici încep, cu fundul clopului. Și tot dau roată”, zice Victoriţa, arătându-ne meşteşugul de-a fir-a-păr, poate, cine ştie, om vrea să învăţăm şi noi cum se face clopul. “Azi clopul îi mai mult pentru turişti. Dar pe vremea lui Ceauşescu, clopul se purta în toate zilele, şi la sărbătoare, şi la câmp. Tata, săracu’, vindea multe clopuri. Acum, lumea s-a modernizat. Lumea nu pune clop pe cap, când se duce la câmp. Numa-n sărbători...”.

Nici clopurile nu-s cum erau altădată... “Înainte, clopul se făcea din paie, cum e acesta” – zice, ridicând unul din vraf – cu ţesătură foarte îngustă. “Acum se face din lemn de plop... Nu mai are cine împleti paiele, dar nici grâul nu mai e care a fost. Acum creşte altfel de grâu la câmp, nu mai are firul lung şi subţire, ca să iasă împletitura cât mai fină. De aia au început meşterii să facă clopurile din împletitură din fibre de plop”... Clop! Plop! Rimează... dar nu rima-i pricina pentru care s-a schimbat materialul din care-şi fac moroşenii pălăriile lor tradiţionale.

S-a mai schimat ceva: modelele. “Clopuri autentice, să le poarte maramureşenii, aşe, ca moşii lor, nu mai facem pe valea asta decât eu şi Borodi din Sârbi. Borodi o învăţat de la un unchi de-al meu, Raiu. Raiu o murit, şi tata o murit. Am mai rămas acum eu şi dumnealui... Mai sunt unii care fac clopuri, dar modele simple, uşoare, de artizanat, cu cusătură rară... Dintr-astea tradiţionale, numai noi ştim să facem.”

Ionucu, cloparul şcolit în Germania
În cadrul uşii, frate-su mai mic, Ionucu, îşi priveşte sora zâmbind protector. Abia ce s-a întors din Germania, de la studii şi se pregăteşte să plece voluntar... în San Salvador, parcă, să-i ajute pe copiii de acolo. Când vine pe-acasă, uită de toate şcolile cele înalte şi s-aşază şi el la maşina de cusut clopuri.... Ehei, când era el mic, a câştigat olimpiada meşteşugurilor tradiţionale, care s-a ţinut în Dumbrava Sibiului! Nimeni nu l-a întrecut atunci!

Victoriţa povesteşte: “Tata ne-a învăţat să facem clopuri, pe mine şi pe frate-miu. Când era în viaţă, eu îl ajutam mai ales cu călcatul, cu albitul împletiturii, cu presatul, cu îmbrăcămintea clopului şi mai puţin cu cusutul. Ionucu, el cosea bine. Dacă împletitura e foarte măruntă, confecţionatul unui clop ia, la cusut, 15-20 minute. Dacă e mai lată, ia mai puţin timp. Când a murit tata, l-am rugat pe frate-miu mai mic să mă-nveţe ce apucase el să înveţe şi, cu ce ştiam şi eu, am început să cos. Nu ştiu să cos ştergare, ori să ţes, cum ştiu femeile de pe-aici. Dar cred că sunt prima şi singura femeie din zonă care face clopuri. Era păcat să se piardă tradiţia... Că nu-i întreg costumul bărbătesc fără clop!”. Mai zice că de cusut clopuri tot a cusut, cât mai trăia taică-su, “mi-a dat şi mie să cos, de pe la 13 ani, dar numai aici, sub "cipcă", unde nu se vedea dacă era împunsătura mai rea...”

În vreme ce spune şi spune povestea meşterilor clopari din neamul lui Bârlea, Victoriţa dă ’nainte cu lucrul. “E mai greu de cusut împletitura asta din lemn, faţă de cea din paie. Cea din lemn mai crapă, se rupe... Aici, în Maramureş, din lemn se fac casele, porţile. Uite că din lemn se fac acuma şi clopurile!” Între timp, a gătat de făcut fundul clopului, la maşina veche de-un secol – “la care taică-miu a adaptat un motor, acum vreo 40 de ani; i-a făcut motor cu piese executate aici, în casă; eu am noroc, că am moştenit totul de-a gata de la el, am şi piese de schimb...”, zice. Apoi, anunţă: “Acum încep să fac pana!” aică... “pereţii” clopului. “Se face în funcţie de vârsta omului. Mai mare, ca aceasta, e mai mult pentru tineret. Aşa, mai dreaptă, poartă oamenii mai în vârstă. Pana se face după capul celui care poartă clopul”.

A patra generație
Între timp, i s-a alăturat şi feciorul, care şi-a pus şi el costumul de biserică. “Acuma se presează”. Ajutată de băiat, aşază clopul abia cusut în calandru. “Ca să fie rândurile cât mai netede, că din maşina de cusut rândurile ies mai zburlite”. Se încălzeşte şi se presează pâna la 10 atmosfere. Matriţele, zice, tot taică-su le-a făcut. După aia, clopul “se-mbracă”, se împodobeşte. Pe Mara, se poartă “chipcă” din mărgele. Pe Valea Cosăului, e dintr-o ţesătură aleasă, cusută des de mână. Fiecare sat are culorile şi modelul lui.

O întrebăm de ce crede ea că tradiţia asta o să meargă mai departe, n-o să se sperie de mileniul ăsta grăbit, care abia a început. “La noi, în Maramureş, fără clop un bărbat nu e întreg. Clopul e pentru el cum e o coroană pentru rege. Este o vorbă la noi: Adu-mi clopu’ să mă-mbrac!...” (râde).