Rețeta de suflet. Peștele și snopul de grâu
O călătorie în Bărăgan începe cu mirarea dinaintea cerului mult mai înalt decât îl știm privindu-l dintre coloșii cenușii de beton ai Capitalei. Continua cu nefireștile forme ale norilor, care aleargă pe albăstrimi, spunându-ne povești.
13 Ianuarie 2015, 20:54
Acoperit de omături, Bărăganul pare o imensă coală de scris, care așteaptă o mână inspirată. Văduvit de zăpadă, își arată pământul negru lucios, rodnic, peste care plugul a trecut parcă prea din vreme.
Și până să dăm de apa Dunării, de legendele ei cu somni uriași (monștri de sute de kilograme, bătrâni de sute de ani), suntem deja fermecați de mirajul grânelor ce vor fi să crească pe întinsul lui.
Simbolurile heraldice ale călărășenilor erau cândva peștele și snopul de grâu. Așezate împreună pe același scut. La Muzeul Dunării de Jos, privind mulajul unui astfel de scut, aveam să-mi amintesc că, nu demult - să fie doar vreo câțiva ani de-atunci - tot într-un sat din Călărași ne-a fost adus la masă un vas în care se pregătise un fel de tocană cu legume și pește. Ce-avea special felul acela de mâncare? Vasului de lut i se pusese un capac de pîine, pe care gospodina așezase apoi un pește modelat din aluat. Piesa aceea de muzeu părea mai degrabă mulajul vasului cu tocană de legume și pește și acoperământ din aluat de pâine. Cine de la cine își luase modelul?
Ar fi greu de răspuns. Locurile pe care le-am bătut timp de-atâtea ori sunt impregnate de legende, istorii și istorie pură. Nu trebuie decât să asculți, căci oamenii se întrec a-ți vorbi despre toate, de pare că doar pe tine te asteptaseră să vii. Aceasta este de fapt starea adevărată a țăranului român, care, în felul lui, luptă să-și păstreze tradițiile ori măcar să le dea în seamă celor care le vor pune, pentru viitorime, în vitrina muzeului ori in pagina unui ziar, ori pe unda radio.