Duhul Sfânt – Mângâietorul Partea I-a

Când intri pe poarta mănăstirii, mirean fiind, primul impact este liniștea, o liniște tainică, lăuntrică. Vii cu grijile tale după tine, agitat, dar plin de speranța că-ți vei găsi liniștea. Flori, multe flori, nu știu ce flori sunt, dar miros frumos, a proaspăt. Alei îngrijite, nepavate, doar pietruite, biserica, clopotul, chiliile frumos zugrăvite. Nimeni nu se grăbește, pasările cântă, se aude permanent un zumzet. Presupun că este al unor insecte ce-și freacă piciorușele producând un zumzet plăcut, precum al greierului. Dar este zi.

O simfonie a bucuriei, a liniștii. Ai vrea să vorbești, să comunici și celui de lângă tine aceste sentimente, dar taci, iar de grăiești, fără să-ți dai seama șoptești cu teamă de a nu deranja acea pace. Îți dai seama că nu sunt mulți oameni în jur, iar de ai grai mai tare, aceia nu te-ar auzi. Dimensiunea acelui loc, mic dar înalt până la cer, îți impune respect, admirație, te transformă.

Aleea pe care mergem este îngustă dar încăpătoare; duce spre un copac foarte înalt, cu o tulpină groasă. Cred că are zeci de ani.

La un moment dat ne intersectam cu o altă alee, ce vine dinspre cimitirul mănăstirii. Un alt părinte, arhimandrit, vine spre noi, fusese să se închine probabil părinților adormiți.

-Hristos a înviat! ne spune zâmbind ușor.

-Adevărat a înviat, părinte! Binecuvântați! răspundem

Părintele continuă:

-Veniți de la avva Macarie și nu vă vine să plecați la casele voastre… Frumos la noi la mănăstire!

Dăm din cap zâmbind.

- Hai să vă odihniți, să vă răcoriți puțin pe băncuță sub copac.

Acceptăm bucuroși și-l urmăm.

„Duhul adevărului....” spune părintele dintr-o dată. Stătea lângă noi pe bancă și .... parcă ne citea gândurile. Nu mai avem grai să replicam. Ne uităm mirați la chipul acestuia, ce seamănă cu al avvei Macarie:

Ochii parcă adânciți în orbite, ce te priveau, dar treceau prin tine, focalizau ceva mult, mult mai îndepărtat. Zâmbetul cald, plin de dragoste, mâinile albe, dar muncite, pline de bătături. Un om lângă care parcă nu ști cum să acționezi. Îl vezi bătrân, dar este mai plin de viață ca tine. Vrei să-l atingi, să-l ajuți să suie o treaptă, dar îți dai seama că el te sprijină, îmbrăcat în negru și încă f gros, caci mai are o vesta pe deasupra rasei, dar care luminează tot. Mă gândeam, este fratele părintelui Macarie sau este rudă cu acesta, se aseamănă, poate nu atât de mult la chip și statură, dar are aceeași privire, același calm, parca aceeași fire îl caracterizează.

-Când Domnul nostru Iisus Hristos, se pregătea să plece în slavă, ridicând păcatul morții de la noi cei neascultători, promite Sfinților și dragilor Săi Apostoli, că le va trimite un Mângâietor.

Drăguții de ei, cu toate ca erau bărbați puternici, pescari, vameși... ostași... se comportau precum copiii, nepoții ce pleacă de la bunici din vacanță la oraș, la școală. Aveau ceva învățătură, dar tot bunicul îi alinta, îi proteja, le tâlcuia gramatica prin povești și-i motiva să învețe matematica, numărând merele, perele, gutuile și turtele bunicii.

Măi copii,... Fiul lui Dumnezeu a spus Apostolilor:

„Să nu se tulbure inima voastră, credeți în Dumnezeu, credeți în Mine (Ioan 14.1) (...) Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște. Voi Îl cunoașteți că rămâne la voi și în voi va fi”. (Ioan 14. 16-17)

Eee..., acum să vă văd. Știți ce mai spune Mântuitorul după aceea, tot în Sfânta Evanghelie după Ioan la capitolul 14 versetul 17?

„Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi.”

Puțin nedumerit, spun un da aprobator, dar și întrebător.

Părintele zâmbește precum odinioară bunicul și continuă:

- Tâlcuirea acestei fraze se găsește în rugăciunea Arhierească, când Mântuitorul fiind la Cina de Taină, înainte de patima și răstignirea Sa, se roagă pentru apostoli, pentru noi, pentru toți. S-a mai rugat după aceea pe Cruce, când a spus, a strigat îndurerat – nu de durerea fizică a răstignirii, ci de durerea ce o purta în El, pentru noi puțin credincioșii. Atunci S-a rugat Tatălui spunând „Iartă-i, că nu știu ce fac”.

Cu puțin înainte de a merge în Ghetsimani, El spune așa: „Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul (...) „Eu întru ei și Tu intru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime” (Ioan 17.17)

Iar după Înălțare, știți că a spus Domnul Hristos că apostolii să stea uniți și să aștepte, să aibă răbdare că va trimite pe Mângâietorul. Vedeți măi nepoților... răbdare, fără ea nu dobândim Duh, sfințenie.
Probabil atunci apostolii, umbriți de durerea despărțirii, dragii de ei, nu au înțeles. S-au întristat datorita despărțirii, cu toate ca vedeau Slava în care a plecat la Ceruri Hristos Domnul. Nu încă luminați, nu vedeau, nu înțelegeau prea multe. De aceea, și Domnul explica totul în pilde. Asta nu înseamnă că Sfinții Apostoli erau proști, neînvățați. Să nu uităm că printre cei șaptezeci era Luca – doctor, istoric... Dar, încă nu aveau puterea de a cunoaște decât cele lumești, iar pe cele mai presus de firea umană le luau așa cum erau, ca pe niște minuni, neînțelese sau cu neputință de a ajunge la ele. Ca sa înțelegeți mai bine acea stare, era ca și cum ați știi să citiți, dar nu ați înțelege sau ca și cum deși ați pricepe un lucru, nu l-ați putea face voi înșivă.

Apostolii erau asistenții Doctorului desăvârșit, Mântuitorului.

De ce au fugit ei când a fost arestat Domnul Hristos? De frică, din lașitate??? Categoric nu. Ei au fugit pentru că nu erau luminați întru totul de Duhul Sfânt. Asistau la tămăduiri, dar nu puteau să le facă. Asistaseră și la Învierea lui Lazăr, văzuseră multe, dar știau că numai Dumnezeu putea săvârși aceste fapte.

Au fugit pentru că erau lumești, nu cunoșteau pe cele cerești. Iar când au văzut pe Domnul plecat, arestat, s-au simțit neputincioși. Nu aveau pe deplin înțelegerea în Duh, pentru a vedea dincolo de firea umană. Se raportau la viața de aici, la viață și la moarte.

Nu au fugit mironosițele, Sfântul Apostol Ioan cel tânăr și Maica Domnului, dar din alte motive. Sfântul Apostol Ioan și unele dintre mironosițe (fecioarele) erau aproape copii, iar copiii sunt mai credincioși decât cei mari ce sunt umbriți de griji. Vedeți, copiii visează, trăiesc poveștile. Se spune chiar că cei mici vorbesc cu îngerii.

Maica Domnului este Mamă și o mamă nu fuge de lângă pruncul ei, iar Preacurata știa mai bine decât toți cine este Fiul ei, taina, tainelor.

Plânge când vede patima Fiului și moartea Acestuia, dar nu că nu înțelegea, ci pentru că o doare, i se sfâșie inima de Mamă când vede cum Copilul ei suferă. Înțelesese prea bine. Abia ce Îl născuse cu trup și viața lor devenise numai o fugă, pentru a-L proteja. Acum trebuia să sufere cu El, după cum o prevestise dreptul Simeon, și, apoi, să aștepte… Nu știa întru totul deznodământul. Ea, Maica Domnului, credea însă necondiționat.

Dar, Domnul Hristos prin moartea și învierea Sa, ne trimite Mângâietor, ne deschide porțile Raiului, ne dă viața cea veșnică de-L urmăm.