10 Mai 1881. Regatul României, regele și coroana lui - mărturii din scrisorile lui Carol I

10 Mai 1877 - după ce cu o zi înainte deputații și senatorii români aprobaseră în unanimitate moțiunea de declarare a independenței țării față de Imperiul Otoman, Principele Carol I semnează actul care consfințește Independența. 10 Mai 1881 - țara devine oficial Regatul României, iar conducătorul ei, cel dintâi rege.

S-a scris mult despre acest moment din 1881. Au făcut-o jurnaliștii vremii, dar și cei ai timpurilor noastre. Au scris istoricii și analiștii politici. Au consemnat evenimentul contemporanii lui, oameni politici și de spirit. Mai puțin au fost făcute însă publice cele mai intime gânduri ale principalului protagonist al zilei de 10 Mai 1881 - însuși Regele Carol I. Discursul lui politic era public. Gândurile pe care le trimitea însă la Sigmaringen, în lungi scrisori adresate familiei sale și mai ales fratelui mai mare, Leopold, principele de pe tronul din „castelul acvilei negre” de la izvoarele Dunării, gândurile acelea ne-au fost multă vreme necunoscute. Cercetate ani la rând chiar în arhiva de la Sigmaringen, traduse în limba română de unul dintre istoricii care îl cunoaște azi până în profunzime pe cel dintâi dintre regii noștri, ele au văzut lumina tiparului cu câțiva ani în urmă. Conf. univ. Sorin Cristescu poate să-ți spună cu precizie ce ascunde fiecare linie, fiecare buclă din scrisul Regelui Carol I, iar traducerea acestor scrisori personale ale conducătorului care a avut cea mai lungă domnie din istoria românilor (48 de ani) e o adevărată mină de aur.

În dialogurile pe care le purtam pe holurile Bibliotecii Academiei Române, în pauzele noastre de cercetare - fiecare după tema și interesul său de moment - profesorul Cristescu îmi spunea că istoria din spatele Istoriei (mari, fastuoase) e adeseori mai fascinantă. Înțelegi mai ușor marile momente, le jalonezi mai bine, atunci când ai la îndemână reperele-sincron ale istoriei „mici”. Scrisorile personale ale unui rege, bunăoară.

Vom face, în cele ce urmează, o selecție din câteva scrisori (cu mulțumiri Editurii Paideia pentru gentilețea de a ne permite citarea lor). Nu înainte însă de a fixa o anumită specificitate a contextului: Născută în septembrie 1870, primul și unicul copil al cuplului Carol I - Elisabeta, Maria, cunoscută și sub numele de Măriuca sau „Prințesa Soare” se stingea din viață la numai 4 ani, după ce se îmbolnăvise de scarlatină. Se punea deja problema succesiunii pe tronul de la București și unul dintre cei trei fii ai fratelui Leopold avea șanse să fie eligibil. Înțelegem, deci, de ce scrisoarea lui Carol din 15/27 februarie 1881 conținea și următorul gând:

„Prin reglementarea succesiunii la tron care a fost acceptată cu satisfacție de toate marile puteri, copiii tăi sunt în prim-plan mai mult ca niciodată” - scria el, neliniștit de o „poznă” a nepoților princiari, care-și făceau studiile la Dusseldorf. Aceasta este însă și prima scrisoare în care Carol spune clar că nu întâmplător a ales pentru încoronarea ca rege data de 10/22 mai 1881 - „o zi cu multiple semnificații” (și noi am făcut referite la ele în începutul acestui articol - deși, zice el mai încolo, „mulți doresc un termen mai apropiat, de teamă că s-ar putea întâmpla ceva între timp”.

40 de zile mai târziu, la 27 martie/8 aprilie 1871, temerile lui Carol I sunt departe. Încă din debutul scrisorii își exprimă satisfacția că lucrurile s-au așezat pe făgașul dorit:

„Mai repede decât aș fi bănuit eu însumi s-a realizat actul fundamental ce încheie o perioadă de lupte grele și care conferă țării mele poziția cuvenită întregii Europe. Într-adevăr, după 15 ani de domnie, iată un rezultat strălucitor cu care se poate mândri Casa noastră și care te poate mulțumi în mod special pe tine, pentru că într-o bună zi unul din fiii tăi va fi chemat să preia această frumoasă și nobilă moștenire”.

Atunci când Principele Carol, al doilea născut al conducătorului de la Sigmaringen, fusese ales pentru tronul de la București, atunci când acesta depusese jurământul de credință față de poporul român și încă o dată când se căsătorise cu Elisabeta de Wied, un lucru fusese dinainte stipulat și acceptat: toți copiii tânărului principe vor fi botezați în credința țării. Adică în cea ortodoxă. Se dorea de la început ca pe tronul de la București să se înfiripe o casă regală de sorginte românească - prin credință - chiar dacă de sânge străin. Moartea Măriucăi și imposibilitatea Elisabetei de a mai aduce un copil pe lume aveau să amâne acest gând al politicienilor de la București. Succesiunea la coroană avea să se facă tot dinspre Principatul de Sigmaringen, așa că e de înțeles de ce Carol I se raportează, atunci când spune „Casa noastră”, tot la familia din care se trăgea. Nu avea încă o conștiință a unei „case românești” (dar asta avea să se construiască, să se cimenteze în timp). Câteva paragrafe mai jos, rugându-l pe Leopold să vină la „marele eveniment” neapărat „împreună cu cei trei fii ai tăi și cu Fritz al nostru (n.n. - Ferdinand, cel „țintit” pentru succesiune)”, Carol insistă: „Noi și alături de noi toată România așteaptă (...) să fiți în mijlocul nostru în acea zi memorabilă (...) ca fiecare să vadă cu ochii lui că dinastia românească nu depinde doar de viața mea. Această chestiune are cea mai mare amploare și însemnătate și reprezintă sancțiunea reglementării succesiunii la tron”.

În aceeași lungă epistolă din 27 martie/8 aprilie 1881, cel care avea curând să devină întâiul rege al României scrie: „Entuziasmul care domnește în toată țara este de nedescris, iar omagierile, într-adevăr emoționante, nu se mai sfârșesc. Suntem aproape sufocați de de felicitări (...). Pe lângă toate acestea merg înainte afacerile statului, acum mai mult ca niciodată...” Țara abia ieșită dintr-un război crâncen dar cu rezultate mult-așteptate (re)devenea un mecanism bine uns. Un mecanism „nemțesc”, ar zice cineva, cu referire la originile curajosului principe. Sever și sobru, încă din anii tinereții, Carol I are doar o singură strângere de inimă, legat de organizarea evenimentului: cum să-l așeze în echilibru între cutumele occidentale (pe care le respectase toată viața) și cele orientale (specifice țării pe tronul căreia se așezase). „dacă va fi încoronare, mirungere sau cine știe ce altă ceremonie, asta încă nu s-a fixat. Pentru cea dintâi insistă Camerele, dar eu mă voi opune energic, căci dacă aici ar face desigur o impresie profundă, în străinătate ne-ar face caraghioși”.

Chestiunea se pare că a tranșat-o câteva zile mai târziu, pentru că în scrisoarea ce urmează, din 14/26 aprilie 1881, descrie scurt cum se va desfășura ceremonia: „În ceea ce privește festivitatea propriu-zisă, nu va fi nicio încoronare și nicio mirungere. Îmi va fi înmânată însă o coroană, care va fi sfințită la biserică și care a fost realizată dintr-un tun capturat, la fel ca și sceptrul în formă de topor de luptă (ca simbol al regalității)”. Carol I e mulțumit de încărcătura de simboluri pe care o oferă ceremoniei. Fiecare gest și fiecare însemn, în simplitatea lor, sunt de fapt atent măsurate, ca să cântărească mai mult în istorie decât în ochii contemporanilor (a căror dezamăgire - mai ales a românilor - o punctează în trecere).

Ultimele referiri la ceremonia ce avea să urmeze le găsim în scrisorile din 29 aprilie/11 mai și 6/18 mai 1881. De data aceasta suveranul României îi prezintă fratelui său programul ceremoniei din 10/22 Mai: „Elisabeta se va duce la MItropolie într-o caleașcă trasă de opt cai și o să te rog să iei loc lângă ea. Cei doi fii ai tăi vor sta în fața voastră. Conform tradiției eu trebuie să apar călare, cu atât mai mult cu cât optzeci de drapele ale armatei vor defila cu fanfara prin fața mea. La trecerea în revistă a trupelor, care va avea loc a treia zi, o să te rog să apari pe cal alături de mine”.

În ce privește afecțiunea pe care poporul român - și politicienii vremii - o arată familiei viteazului suveran, Carol I îi scrie fratelui său în prima dintre scrisorile citate în paragraful anterior: „N-o să poți scăpa de primirea oficială de la gară, în plus va trebui să porți uniforma regimentului și decorațiile românești (n.n. - exista obiceiul ca suveranii europeni să își acorde distincții și chiar grade militare, unii altora)”; pentru ca în ultima dintre epistolele trimise înainte de ceremonie să accentueze: „N-ai să poți scăpa de primiri la Turnu Severin, Craiova, Slatina și Pitești, căci Valahia Mică ține neapărat să te omagieze. La Găiești, cu patru stații înainte de București, te voi aștepta eu, apoi vom putea merge două ore împreună”.

Împreună aveau să trăiască „marele eveniment”. Și, așa cum prevăzuse (și pregătise momentul Regele Carol I), urmașul său la tron, Principele Ferdinand, cunoscu pentru întâia oară poporul pentru care se pregătea să-i devină la rându-i suveran.

Este ultima dată când, într-o scrisoare expediată fratelui său, Principele Leopold, la Sigmaringen, Carol I mai face referiri la ceremonia încoronării sale. În cele aproape două săptămâni pe care le-au petrecut împreună, în București și în țară, cei doi suverani vor fi schimbat cu siguranță impresii legate de desfășurarea evenimentului și subiectul nu mai era cazul să fie amintit, odată cu reluarea corespondenței, către sfârșitul lunii iunie.

*) Scrisorile Regelui Carol I din Arhiva de la Sigmaringen, 1878-1905 - studiul introductiv, stabilirea textului și adaptarea Sorin Cristescu. Editura Paideia, 2010