10 Mai - istoria unei zile. Regele Carol I, femeia din balcon și buchetul de trandafiri roșii
10 Mai - istoria unei zile. Ar trebui să încep prin a spune că istoria mare e compusă, adeseori, din istorii mărunte, care-o înalță ca pe un zigurat - ca pe un zgârie-nori, dacă vreți să-i spunem așa (întregul nu există fără cărămizi, fără mortar, fără ochiuri de sticlă).
10 Mai 2017, 02:15
Iată, de pildă, povestea acestei zile de 10 Mai. Din 1881 până în 1947 - 66 de ani - a fost, deopotrivă, Ziua Națională și Ziua Regalității (sau a Monarhiei ori Dinastiei). Cu timpul, semnificația ei se estompase, dar, în aprilie 2015, Plenul Camerei Deputaților a adoptat un proiect legislativ, prin care ziua de 10 Mai a fost proclamată sărbătoare națională. Însă ochiul exersat de jurnalist vede și întâmplările mărunte (sic!!!) care i-au adus un plus de emoție...
10 Mai - un buchet de trandafiri roșii pentru rege
Zeci de ani, în timpul serbărilor de la 10 Mai, ieșind dinspre Palatul Regal, Carol I și-a oprit trăsura dinaintea caselor vechi ale Mariței Crețeanu... Zeci de ani, deși femeia din balcon îmbătrînise, ca și el, Regele n-a văzut-o decât pe femeia încă tânără, frumoasă, puternică, surâzătoare, care-i azvârlise primul buchet de trandafiri roșii în trăsura cu care străbătea Podul Mogoșoaiei, după depunerea jurământului ca principe român. Erau primele flori pe care le-a primit, în noua sa postură de conducător al micului stat din Balcani, în 1866. Și chiar dacă nimeni nu stătea să caute acolo motivațiile, gestul Mariței Crețeanu a prefigurat „bătăile cu flori” de mai târziu, de la Șosea, de ziua Regelui, de ziua Regalității, de 10 Mai.
„Ani de-a rândul am văzut la 10 Mai ieșind pe aceeași poartă a Palatului pe Regele, cu același alai, cu același protocol stabilit de ani de zile, cu aceeași mulțime care îl aclama, cu o singură deosebire, numai, la barba bătrânului care încărunțea mereu”, notează în 1914 jurnalistul A. de Herz, evocând-o și pe femeia aceea (care se stinsese din viață cu numai câtiva ani înainte): „În momentul când se suia Regele în trăsură, bătrâna se ridica de pe canapeaua din salonul galben și pășea încet până în balconul din colț. Bătrână, dar pe fața căreia vedeai urmele unei frumuseți care a făcut, zice-se, nenumarate victime. (...) Flutura încet, ca un steag, batista într-adins mai mare în ziua aceea, până când Regele o ăuta cu privirea, îi răspundea cu unul din acele gesturi prietenești pe care Regele Carol le cântărește pentru fiecare în parte”. Elisabeta, Regina, soția sa, știa că gestul acela e unul al unei prietenii adânci, câtă vreme chiar și pe ea, consoarta sa, Regele i-o prezentase discret doamnei care îmbătrânea în balcon.
10 Mai - casa Mariței Crețeanu
Bătrâna doamnă de demult a fost, pentru Regele Carol, pentru tânăra monarhie română, pentru București și parada de 10 mai, reperul fix într-un peisaj care se schimba mereu. Casele din jur se dărâmau, locul devenit maidan se transforma rapid în șantier și clădiri noi răsăreau peste noapte. Chiar vizavi de casa “Crețencei', Regele și-a durat casa lui, mai mare decât a celorlalți, Palatul.
Câteodată, Regele ieșea și el la o fereastră și privea îndelung spre curțile de peste drum. Casa Mariței Crețeanu era deschisă oricui voia să-i treacă pragul. La ușa de la intrare nu era sonerie, doar un clopot atârnat deasupra prindea glas și dădea veste când cineva trăgea de mânerul greu, spre a o deschide. Oaspetele intra stingher, urca scările care scâțâiau sub pas, pătrunzând apoi în salonul turcesc, de unde se putea vedea, la ceasurile cinci, când Bucureștiul ieșea la plimbare, toată floarea cucoanelor cu umbreluțe dantelate și-a domnilor cu joben. Bătrân ca și casa, mai bătrân poate decât stăpâna, un servitor rătăcea și el pe coridoarele cu miros de vechi. Se spuneau fel de fel de istorii despre casa aceea, despre poveștile trecute de amor – se zvonea ceva despre vodă Bibescu îngenuncheat de nurii ei de femeie tânără –, dar și despre intrigile boierilor care s-au adunau acolo ca să rostuiască venirea unui singur principe, pe tronurile de la Iași și București. În odăile Crețencei s-a pus la cale venirea pe tron a lui Vodă Cuza... Da, da, așa se spunea, așa se știa...
Era o casă istorică, din existența căreia însuși Regele își făcuse jaloane, în timp. Iar când, după moartea femeii, zidurile au inceput să se hâiască și cineva a spus că ar trebui dărâmată, chiar bătrânul rege s-a opus. Vreo doi ani, la 10 Mai, a așteptat zadarnic să vadă batista cea mare fluturând în balcon și ochii Crețencei căutându-l. Cu greu, în 1914, pe la început de primăvară, le-a dat voie urmașilor ei să dărâme cuibul acela plin de amintiri dragi lui (deși nu-i trecuse niciodată pragul). „Când am văzut zidurile dărâmate, pe ici, pe colo câte o bucată rămasă în picioare, ca la un castel părăsit de boieri și ars în urmă de dușmanul care îi gonea, mi s-a strâns inima din pricina amintirilor”, scria A. de Herz, căruia destinul îi hărăzise să-l vadă pentru întâia oara pe Rege trecând, de 10 mai, de la balconul Mariței Crețeanu. „De la ferestrele acelea am privit întâia oară mulțimea și m-a înfiorat”, mai nota el, în vreme ce fiecare cărămidă căzută rupea și lua cu ea câte o filă din caietul cu amintiri. De la fereastra lui, Regele privea și el cum se frângea casa-jalon, ca un arbore rămas brusc fără rădăcini.
În 1914, a fost singurul 10 Mai pe care l-a trăit fără să arunce o privire spre balconul Maritei Crețeanu... A fost și cel din urmă 10 Mai pe care l-a trăit. Ca și cum casa aceea nu era decât metafora propriei sale existențe, iar moartea sa, prevestirea stingerii lui.
10 Mai - 3 aniversări într-una singură
Data de 10 Mai marcheaza ziua de naștere a monarhiei constituționale române și, implicit, a României moderne. Totul a început la 10 mai 1866, când Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus jurământul către țară, devenind conducătorul Pricipatelor Române. Peste doar 11 ani, tot la 10 mai, un nou eveniment de o importanță crucială venea să aducă și mai multă însemnătate zilei: pe 9 mai 1877, într-o Sesiune Extraordinară a Adunării Deputaților, Mihail Kogalniceanu declară în fața Adunării că „suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare… suntem o națiune liberă și independentă”, iar guvernul „va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa”. La închiderea şedinţei solemne, Adunarea a votat moţiunea prin care „ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. În aceeași zi, Senatul votează o moțiune cu același subiect. A doua zi, pe 10 Mai, documentul capătă putere de Lege, fiind semnat de Principele Carol I. Actul întrerupea astfel vasalitatea față de Imperiul Otoman. Când, în 1881, România devine regat, data de 10 Mai rămâne în istorie ca fiind ziua în care primul rege al României, Carol I, este încoronat. Astfel, ziua capătă o triplă semnificație: Ziua Naționala, Ziua Independenței și Ziua Regelui.
Din 1866 și până în 1947, Ziua Națională a României a fost sărbătorită pe 10 mai prin diverse festivități populare, una dintre cele mai încântătoare manifestări fiind Revista militară (sau parada), la care, în calitatea lor de conducători ai unor unități militare, Principele Ferdinand, Principesa Maria și tânărul Principe Carol aveau să ia parte în 10 mai 1914, defilând dinaintea Regelui Carol I. Până în 1947, la abdicarea de pe tron a Regelui Mihai I, toate acestea - și parada, și bătaia de flori de la Șosea, și celelalte festivități - aveau să se țină nesmintit, cu o singură excepție, anuil 1917, când germanii care ocupaseră Bucureștiul le-au interzis (și oricum, famila regală se refugiase la Iași).
În timpul regimului comunist, data de 10 Mai a continuat să rămână în conștiința multor români ca o zi strâns legată de aceasta și de simbolul pe care monarhia îl reprezenta: o țară nouă, puternică, întregită și mândră.
Foto: Defilarea de 10 Mai, din anul 1908, condusă de Regele Carol I și de Principele de Coroană Ferdinand. (sursa: Arhivele Naționale ale României)
