Elena Caragiani-Stoenescu. Corespondent de război și pilot de avion pe front

Înainte de a spune despre ce este vorba să ne coborâm în timp doar cu câţiva ani, în vara lui 1912, când tecuceanca Elena Caragiani-Stoenescu avea să urce pentru prima dată într-un avion, alături de celebrul pe atunci căpitan Mircea Zorileanu, considerat unul dintre aşii tinerii aviaţii româneşti.

Pionieratul românesc în aviaţie

Trebuie spus că în epocă, deşi aviatorii erau militari recrutaţi de la alte arme, aviaţia noastră avea mai degrabă caracterul unui sport decât al unei activităţi militare de elită. Tinerii ofiţeri zburau adeseori pe avioane construite parţial de ei şi reparate cu piese imaginate de ei. Pe câmpul Cotrocenilor erau încercate avioanele – dar şi multe dispozitive, cum ar fi cele de transmitere de semnale la distanţă, care aveau apoi să fie preluate şi perfecţionate de tânăra industrie mondială aeronautică. Zborurile lui Vlaicu erau în vogă, avioanele lui Coandă abia câştigau teren în Europa, iar în perspectiva viitorului mare război, Henri Berthelot vine la Bucureşti să-i transforme pe aviatorii-sportivi români îmbrăcaţi în uniforme militare în adevăraţi aviatori-militari.

Aceasta este perioada de mare avânt şi entuziasm în care o femeie fragilă, absolventă de ştiinţe juridice şi cu un remarcabil condei de jurnalist (cum avea să se dovedească) urcă în avion şi decide că zborul e viaţa ei. Nu se teme de nimic, chiar dacă – pentru a mai puncta un dureros moment al istorie – 1912 este şi anul întâiei tragedii, a primul erou aviator, tânărul locotenent Gheorghe Caranda, care zburase alături de aşii timpului, Aurel Vlaicu şi George Valentin Bibescu. Considerat unul dintre cei mai agili piloţi ai Europei, Caranda moare într-un accident, în timpul unui simplu zbor demonstrativ, la 19 iunie 1912. Cum ar fi putut, dar, o femeie să facă mai mult şi mai bine decât bărbaţii exersaţi în acest sport?

Corespondent de război

După prima sa planare deasupra pământului românesc, alături de căpitanul Zorileanu, în 1913, Elena Caragiani-Stoenescu se înscrie la Şcoala de Pilotaj a Ligii Aeriene a lui George Valentin Bibescu. Încearcă apoi, de câteva ori, să obţină brevetul de pilot, fără succes, însă. Şi atunci decide să meargă în Franţa, unde toate visele ei sunt împlinite. Din păcate, la scurt timp izbucneşte războiul, iar Elena noastră, acum în vârstă de 27 de ani, îşi găseşte repede rostul.

Este corespondent de război, pentru mai multe ziare din Franţa, efectuând zboruri în apropierea frontului, în mai multe ţări din vest. Este consemnată, în analele presei mondiale, drept primul corespondent de război care îşi realizeză reportajele din avion.

Aripi întinse în zbor

În 1916, Elena Caragiani-Stoenescu se întoarce în România şi cere să fie primită în corpul zburătorilor de luptă (alături de mulţi dintre cei cu care zburase, cu numai câţiva ani înainte, deasupra câmpului Cotrocenilor). E refuzată vehement. Cumva, povestea ei se aseamănă cu cea a “eroinei de la Jiu”, “domnişoara locotenent” Ecaterina Teodoroiu. Refuzată, aviatoarea propune Statului Major o alternativă: să i se permită să transporte cu avionul materialele sanitare şi medicamentele necesare spitalelor de campanie, să evacueze răniţii către spitalele mai apărate, din spatele liniiilor. Şi, de data aceasta, demersul ei avea să aibă succe. În următorii doi ani va efectua câteva zeci de zboruri, făcând primul pas pentru înfiinţarea a ceea ce avea să fie aviaţia sanitară din România.

Aici se cuvine să mai deschidem o paranteză: în cel de al doilea război mondial, Escadrila Albă – numită aşa datorită faptului că toate avioanele erau vopsite în alb, cu crucea roşie bine desenată, pentru a nu fi doborâte accidental – avea să aibă la manşă numai femei aviator. În 1940, când a fost înfiinţată, din Escadrila Albă făceau parte prinţesa Marina Ştirbez, Mariana Drăgescu, Virginia Duţescu, Nadia Russo şi Irina Burnaia, cărora li se vor alătura pe parcursul războiului Virginia Thomas, Victoria Pokol, Maria Nicolae, Stela Huţan-Palade, Eliza Vulcu, Ioana Grădinescu, precum şi cea mai cunoscută dintre ele: Smaranda Brăescu. Aceste adevărate amazoane ale aerului au avut o înaintaşă de toată isprava, pe Elena caragiani-Stoenescu.

Din păcate, prima dintre românce care a obţinut un brevet de pilot, cea care a deschis drumul aviaţiei sanitare, avea să moară relativ tânără, la numai 42 de ani, la 29 martie 1929, răpusă de tuberculoză. Amintirea faptelor ei nu se va stinge însă niciodată.