Ella Negruzzi - prima femeie avocat din România. Lupta pentru barou!
Cu mai mult de un secol în urmă, o femeie încă tânără (avea doar 38 de ani împliniți) era în plină luptă acerbă de a intra într-una dintre cele mai exclusiviste dintre „lumile bărbaților” (din acea vreme), cea a baroului de avocați. Nu se mai auzise până atunci de femeie care să pledeze la bară! Nu le nega nimeni mintea ascuțită, capabilă să găsească argumente și contraargumente, puteau să facă oricâte școli de drept voiau... dar așa, pentru plăcerea lor, iar nu pentru a profesa.
19 Iulie 2017, 06:37
Feministă până la capăt
Pentru Ella Negruzzi – fiica scriitorului Leon Negruzzi și nepoata preferată a și mai cunoscutului Iacob Negruzzi (care o luase în grijă, după moartea lui frate-su) – tocmai opoziția aceasta fățișă avea să reprezinte motivul suficient și de neînlăturat al unei lupte „până la capăt”. O luptă în instanță, cu toate regulile instanței, cu apeluri, recursuri și toate chichițele avocățești (pe care s-a dovedit că le stăpânea prea bine, de vreme ce, vorba lui Mihai Vodă, „pohta ce-a pohtit” avea să i se împlinească). Bunicul său, Costache Negruzzi (cel căruia-i datorăm, alături de Kogălniceanu, prima carte de bucătăreală a Ieșilor și-a Principatelor – neunite, încă) îi lăsase ca moștenire gena de contestatar, gena de luptător (nu e vreme acum să despicăm firul istoriei în patru, dar el se numărase printre pașoptiști, printre fruntașii unioniștilor și unul dintre primii membri ai Societății Academice Române). Unchiul, Iacob Negruzzi, fusese chiar de două ori președinte al Academiei și inițiator al mișcării junimiste. Crescuse într-o lume a eferescențelor culturale și sociale și se adăpase de la marile valori ale umanității. Și avea să fie, până în ultma clipă a vieții ei, o luptătoare.
În 1929, ca membru de partid, avea să fie printre primele femei politician, aleasă consilier local, în București, iar în deceniul următor o vom afla în miezul fierbinte al luptelor pentru pentru emanciparea femeii.
Lupta pentru barou
Făcuse cerere să fie admisă în baroul din Iași (Iașiul în care, pe la 1866, bunicul ei, Costache, fusese primar). Dar cererea ei s-a transformat într-un lung prilej de târguieli avocățești. Avocații Baroului din Iași – minți ilustre ale neamului – s-au revoltat. Ella Negruzzi nu s-a lăsat însă intimidată. După primul refuz, a urmat a doua cerere, apoi a treia. Și pentru fiecare dintre răspunsurile negative primite a luptat chiar cu armele lor, ale avocaților. Nu s-a dus să plângă după ușă, n-a căzut în astenii bovarice, ci a luptat, în tribunal, împotriva acelora care se înverșunau să nu o recunoască de confrate. Mă rog, de... consoră. Șase ani au durat procesele, dar, în sfârșit, dreptatea s-a produs. Baroul din Ilfov a primit-o ca membru cu drepturi depline, în rândurile sale.
O consemnare de epocă
Iată ce scria ziarul „Universul”, în ianuarie 1914, despre recursul Ellei Negruzzi:
„Se știe că dna Ella Negruzzi, licențiată în drept, a cerut consiliului de disciplină al baroului de Iași înscrierea dumisale în acel barou. Consiliul, în unanimitate, admițând această cerere (e influența lui Iacob Negruzzi aici – n.n.), mai mulți avocați au făcut apel, care a fost admis de Curtea din Iași, pe motiv că femeile n-au dreptul de a exercita profesiunea de advocat.
Contra acestei deciziuni, dna Negruzzi a făcut recurs, care s-a judecat ieri de secția I a Curții de casație. Dna Negruzzi s-a prezentat în persoană, asistată de dnii advocați M. Ferechide și N. Polizu. Advocații, care au contestat dnei Negruzzi dreptul de a fi advocat, au fost reprezentați prin dl. advocat C. Xeni.
La dezbateri asistă foarte multă lume.
(...)
Pentru susținerea recursului a luat mai întâi cuvântul d. Ferechide. Dsa spune că nu poate pricepe ce rațiune juridică a făcut Curtea din Iași ca să ordoneze ștergerea dnei Negruzzi din tabloul advocaților din Iași, întrucât nici prin legea specială a advocaților și nici prin Constituție nu se prevede că o femeie n-are dreptul de a fi advocat, când posedă titlurile cerute de lege. Răpind unei femei dreptul de a exercita o profesiune liberă, spune d. Ferechide, ar însemna a-i crea o incapacitate neprevăzută nicăieri în lege. În articolul 1 din legea advocaților se spune numai că profesiunea de advocat nu poate fi profesată decât de români, dar nu prevede că femeile românce n-au acest drept. Unde legiuitorul a vrut să îngrădească capacitatea unei femei, a făcut-o în mod expres. (...)
D. Polizu spune că acordarea dreptului unei femei de a exercita profesiunea liberă de advocat nu constituie nici un pericol social. Probă că în statele unde femeile au dreptul de a fi advocat, ele se achită de obligațiunile ce și le-au luat față de clienții lor. Arată că acordându-se femeilor dreptul de a fi advocat se face un pas înainte și la noi în țară pentru emanciparea femeii. (...)
Combaterea recursului
D. Xeni arată că atât textul formal al legii, cât și tradiția baroului nu permit femeii să facă azi parte din barou. (...) Nu contestă cultura și inteligența femeilor, dar crede că intrarea în barou ar micșora prerogativele tradiționale ale baroului, pe care generația de azi e datoare să le transmită celei de azi mărite, iar nu micșorate (...)”.
Și era abia începutul acelei lupte, care avea să-i aducă, după război, în sfârșit, intrara în barou.
Între misoginism și prejudecată
Pare uluitoare azi, o asemenea argumentație, dar gândiți-vă că așa gândeau spirite mari ale vremii. Imaginați-vă un om de capacitatea intelectuală a lui Titu Maiorescu, rostind, într-o conferință de presă despre rolul femeii în societate, următoarele cuvinte: „Cum am putea să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate intelectuală este de zece ori mai mică!”. Pare de necrezut astăzi că un om ca Maiorescu a fost capabil să emită o asemenea sentință.
Și nici măcar nu era vorba despre misoginism pur... doar de prejudecăți!...
