Mărturii din presa vremii: cum au sărbătorit românii jubileul Unirii de la 1859

Steagurile tricolore fâlfâiau – aşa cum se zbătuseră în vânt flamurile ce pavoazau oraşul la intrarea cortegiului Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu o jumătate de secol în urmă.

Oraşul avea “aspectul vioi şi impozant al zilelor mari”, accentuat de defilarea diferitelor societăţi culturale şi de breaslă care porniseră, cu steaguri fluturând, către grădina Cişmigiu, unde Liga Culturală anunţase o “grandioasă manifestaţiune patriotică”.

Pentru că ne-am dorit să vă aducem dinainte astăzi lucruri mai puţin ştiute referitoare la evenimentul pe care şi noi îl aniversăm acum – doar că se împlinesc, iată, azi, 24 ianuarie 2016, 157 de ani – am adunat câteva mărturii din ziarele epocii despre emoţiile Jubileului. Veţi afla cum a sărbătorit poporul, dar şi ce discurs încărcat de recunoştinţă pentru Ţară a rostit cu acest prilej Regele Carol I.

La Cişmigiu şi la Mitropolie
În Grădina Cişmigiu, la orele 10, a ajuns carul alegoric al Ligii Culturale. Era uriaş, tras de şase cai. În mijlocul carului, împodobit cu scoarţe ţărăneşti, se afla un bust al lui Vodă Cuza, “împodobit cu cununa de aur a eroilor”. Acest bust era susţinut de braţele vânjoase ale unui ţăran român, iar carul era urmat de numeroşi ţărani îmbrăcaţi în port popular. Cortegiul a pornit apoi spre Biserica Sfântul Gheorghe Nou, trecând pe bulevardul Elisabeta, pe Calea Victoriei şi apoi pe Lipscani, prin mijlocul mulţimii care însoţea procesiunea cu urale. La biserică,, P.S.S.. arhiereul Calist Botoşăneanul a celebrat un Te-Deum solemn.

În vreme ce o parte a oraşului asista la slujba de la Sfântu Gheorghe, o altă parte se afla la Mitropolie, acolo unde ajunseseră Regele Carol I, Regina Elisabeta, Principele Ferdinand, prinţii şi prinţesele (Principesa Maria era bolnavă), politicieni, ofiţeri etc. Seviciul divin a fost oficiat de către arhiereul Nifon Ploieşteanul, vicarul mitropoliei (mitropolitul primat se afla grav bolnav). După Te-Deum, Principele Ferdinand a primit defilarea trupelor, pe Bulevardul Principesa Maria.

Banchetul de la Palat
Un mare banchet s-a dat în seara zilei de 24 ianuarie 1909 în Sala Tronului de la Palatul Regal. Banchetul a fost prezidat de Regele Carol I, iar alături de el s-au aflat toţi miniştrii cu care acesta a lucrat de-a lungul domniei sale, până la miniştrii din acel an, de asemenea preşedinţii şi vicepreşedinţii Corpurilor Legiuitoare (Camerele Parlamentului). S-au mai aflat de faţă Regina Elisabeta, doamnele de onoare ale acesteia, Principele Ferdinand, casele militare ale regelui şi ale principelui.

Iată cum descrie evenimentul un jurnalist din epocă: “Tronul, acoperit cu un mare tablou alegoric, reprezentând “Unirea”, înconjurat de ghirlande de flori, de pictorul Tăttărăscu; în faţă, plante decorative. M.S. Regina purta o splendidă toaletă violet-foncé, cu colier de briliante şi cu un lanţ de pietre scumpe. M.S. Regele luă loc în capul mesei, stând pe o mică estradă, la dreapta având pe d. Teodor Rosetti, iar la stânga pe d. M. Ferechide; apoi se înşirau foştii consilieri ai Majestăţii Sale. Un alt loc de onoare era locul de la mijlocul mesei, unde şedea M.S. Regina, având la dreapta pe d. general Manu, iar la stânga pe d. Ioan Brătianu, prim ministru. În al treilea loc, în faţa M.S. Regina, se afla ASR Prinţul Ferdinand, la dreapta sa fiind d. P.P. Carp, iar la stânga d. ministru Sp. Haret. În celălalt cap al mesei, opus locului unde se afla Majestatea Sa, şedeau dnii generali Mavrocordat şi Rovescu, mareşalii Casei Regale şi Princiare, iar în celelalte aripi ale mesei dnii adjutanţi regali.”. Trebuie să remarcăm faptul că Principesa Maria lipsea de la acest eveniment, dar era o lipsă fortuită. Principesa tocmai adusese pe lume, cu o lună înainte, pe fiica sa dea mică, Ileana, şi, fiind lehuză, n-ar fi suportat toată oboseala evenimentului. De altfel, cu câteva zile înainte, numai, avusese loc şi botezul micuţei prinţese. Era de faţă, în schimb, fiul său mai mare, Principele Carol.

Pe toată durata banchetului, sus, la galerie, “cânta muzica regimentului I geniu”. Comesenii – aproape o sută de persoane – s-au întreţinut în discursuri elegante, în vreme ce “cursele” (preparatele) din meniu le erau aduse dinainte, pe rând. La sfârşitul mesei – care s-a încadrat, nemţeşte, în intervalului unei singure ore, de la 8 la 9 seara – Regele s-a ridicat în picioare, şi asistenţa de asemenea, pentru că, după etichetă, urma discursul Suveranului.

Discursul regelui
“După vechile datini, Domnitorii chemau împrejurul lor, atât în vremurile de grele încercări, cât şi în zilele de sărbătoare, pe fruntaşii Ţării, în mare Sfat. Credincios acestei frumoase tradiţii, am dorit să sărbărtorim astăzi al 50-lea aniversar al Unirii, în mijlocul bărbaţilor de Stat care au conlucrat cu mine la ridicarea şi întărirea României. Dacă aruncăm o privire asupra acestor 50 de ani, atât de bogaţi, trebuie să recunoaştem că, în fruntea lor, stă fericitul eveniment al Unirii Moldovei cu Ţara Românească, săvârşită după cinci veacuri de la înfiinţarea lor.

Ca toate faptele mari din viaţa unui popor, şi Unirea a fost pregătită, încetul cu încetul, de acei factori care vor fi totdeauna stâlpii neclintiţi ai fiinţei noastre naţionale: - Vorbirea aceleiaşi limbi şi păstrarea aceloraşi datini moştenite din tată în fiu; - închinarea în aceeaşi credinţă sub aripile ocrotitoare ale sfintei biserici strămoşeşti; - aceeaşi obârşie română, dată la iveală din ce în ce mai desluşit de către cărturarii neamului, de la Miron Costin, Şincai şi Petru Maior, până în zilele noastre. Strălucita pleiadă de patrioţi pe care Dumnezeu i-a dăruit Ţării către mijlocul veacului trecut, cuprinşi de o dorinţă arzătoare şi de adânca credinţă că numai prin unire poate fi asigurat viitorul României, n-au cruţat nici o jertfă pentru atingerea acestei înalte ţinte, şi înfruntând toate greutăţile şi premejdiile, au deşteptat şi întărit sentimentul Unirii, plămădit de veacuri în sufletul românesc, dând lupta din urmă, încununată de izbândă.

Binecuvântată izbândă şi plină de roade fericite! căci ea a fost întâia rază a răsăritului României şi izvorul norocit de unde purced toate faptele mari din zilele noastre.
Într-adevăr, fără Unire n-ar fi fost cu putinţă alegerea mea ca Domn şi împlinirea celeilalte dorinţe, de a întemeia o dinastie, chezăşie puternică a statorniciei. Prin Unire am câştigat tăria trebuincioasă pentru a cuceri pe câmpul de luptă Neatârnarea şi Coroana unui regat liber, şi tot prin Unire a dobândit Ţara puteri şi mijloace noi pentru treptata şi sănătoasa propăşire a vieţii naţionale. În sfârşit, Unirea a dat României deplina fiinţă de stat şi vaza de care se bucură în faţa lumii.

Suntem datori a sărbători aniversarul celor 50 de ani ai Unirii cu toată dragostea şi cinstea, şi a ne îndrepta gândurile cu adâncă recunoştinţă, atât către luptătorii Unirii, cât şi către acela care a fost sortit să fie Alesul ţărilor surori, căci prin jertfele şi îndelungatele lor lupte, s-a făptuit una din cele mai scumpe dorinţe ale neamului românesc”.

Acest discurs, în care regele recunoaşte meritele înaintaşului său – căruia, printr-un joc al istoriei, îi luase locul venind în Capitală pe furiş, după ce Alexandru Ioan Cuza fusese obligat să abdice, în 1866 – nu este decât începutul unor gesturi ample pe care le face în memoria acestuia şi care vor culmina cu inaugurarea statuii Domnitorului Unirii, în mai 1912, la Iaşi.

La Teatrul Naţional şi la Ateneul Român
Semicentenarul Unirii Principatelor a cunoscut momente de vârf şi în principalele instituţiii culturale ale Capitalei. La Teatrul Naţional, în după-amiaza zilei de sâmbătă, 24 ianuarie, spectacolul a debutat cu imnul “Trăiască Regele”, interpretat de orchestra permanentă a Ministerului Instrucţiei şi de corul şcolilor secundare, sub bagheta lui D. Teodorescu.

După cuvântarea ocazională rostită de scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea, a urmat “Hora Unirii” (armonizată de M. Tănăsescu, în interpretarea unui cor al şcolilor secundare din Capitală), apoi “Deşteaptă-te, române!”. Artiştii Teatrului Naţional au evoluat în poemul istoric “Carmen Saeculare”, scris de Dimitrie Anghel şi Şt. O. Iosif. Programul a continuat cu simfonia enesciană “Poema Română”, în interpretarea orchestrei ministerului. Serbările au continuat duminică şi luni – adică trei zile şi trei nopţi, după obiceiul românesc. Pentru elevi şi studenţi, teatrul a oferit în acele zile reprezentaţii gratuite cu piese istorice - “Despot Vodă” de Alecsandri, “Răzvan şi Vidra” de Hasdeu, “Jertfa”, de I. Miclescu, ca şi recitaluri din poeziile lui Alecsandri, Iosif şi Anghel, în interpretarea strălucitului actor Constantin Nottara.

În seara zilei de sâmbătă, Societatea corală “Carmen” a oferit un concert din care nu au lipsit cântece patriotice (în general, cele citate mai sus), contituind o admirabilă prefaţă muzicală pentru conferinţa profesorului Gr. Tocilescu: “Ziua de 24 ianuarie”.

Societăţile culturale din toate oraşele şi chiar din satele ţării – Societatea Culturală “Deşteptarea” din satul Parincea, judeţul Bacău, de exemplu – s-au implicat în sărbărtorirea Jubileului Unirii cu aceeaşi ardoare ca şi la Bucureşti, astfel încât nici un colţişor din Regat, nici un român, fie el cât de umil, să nu treacă peste această zi fără a-i cunoaşte însemnătatea.

La Universitate şi în şcoli
Principala instituţie de învăţământ universitar din Regat a avut, de asemenea, un program aniversar însufleţitor. El a început la primele ore ale dimineţii, când studenţii s-au îndreptat in corpore la Biserica Radu-Vodă, unde s-a oficiat un Te-Deum la care urma să participe şi famiile regală şi princiară. Serbările au continuat după-amiază, în sala Senatului universităţii. Au fost deschise cu imnul “Pe-al nostru steag e scris Unire”, în interpretarea corului studenţilor, după care cuvântarea ocazională a fost rostită de studentul... Gheorghe Lazăr (sigur, era doar o coincidenţă de nume cu cel al ilustrului fruntaş al învăţământului românesc, cel care înfiinţase în Bucureşti Şcoala de la Sfântul Sava, dar ce coincidenţă frumoasă!). Programul a urmat cu “Hora Unirii” şi cu “Imnul Regal”.

Acelaşi gen de programe patriotice au avut loc în ziua de sâmbătă în mai toate instituţiile de învăţământ din Capitală şi din ţară. Cântece, “danţuri”, recitaluri de poezie sau chiar mici spectacole teatrale – toate au încântat sufletele fragede şi le-au dat sentimentul că au participat la un moment cel puţin la fel de emoţionant cu cel care avusese loc cu o jumătate de secol în urmă, când Ţara Românească şi Moldova se uneau sub sceptrul aceluiaşi principe.
_______________________________________

“Ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. Atunci am vazut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da' unde mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie...”
N.Grigorescu, povestindu-i lui Al.Vlahuţă

“La apariţia Domnului, lumea a isbucnit în urale, două muzici miliare, una din Iaşi şi alta din Bucureşti, precum şi tarafe de lăutari, cântau Hora Unirii şi un imn al vremii, «Timpuri de Mărire». Valuri de flori s-au revărsat în calea Domnului, care s-a scoborât din diligenţă. Ajungând la hotar, Domnitorul s-a oprit şi a chemat la el pe cei doi soldaţi care făceau de strajă: un moldovean şi un muntean. Le-a spus că sunt fraţi şi i-a pus să se îmbrăţişeze.”
I.M. Dimitrescu, “Însemnări cu privire la oraşul Focşani”