Sfântul Pahomie cel Mare a înființat prima mănăstire „de obște” din lumea creștină

Monahismul, așa cum a ajuns el până la noi, a cunoscut unele prefaceri, în diferite locuri din Europa, Asia și nordul Africii, arii în care creștinismul a început a se dezvolta, după ce apostolii lui Hristos au plecat în lume, pentru a-l propovădui ca „dreapta credință”. În lumea ortodoxă, ca și în cea catolică, numeroși au fost monahii care, de-a lungul veacurilor, au impus rânduielile după care se duce viața de obște, în schituri și mănăstiri. Dar cel dintâi dintre ei a fost Sfântul Pahomie cel mare, care a trăit la finele secolului al III-lea și în a prima jumătate a secolului al IV-lea, în Egipt.

De la soldat păgân la ucenic al avvei Palamon

Îl prăznuim la 15 mai, aceasta fiind data nașterii sale întru Hristos, în anul 347 d.Hr. Însă Sfântul Pahomie cel Mare s-a născut în anul 292, în Egiptul de Sus, în ținutul cunoscut sub numele de „Tebaida”, după vechea capitală egipteană Teba. Părinții săi erau păgâni, iar el a crescut idolatrizând zeii antici. Ajungând la vârsta adultă, se înrolează în armată și participă la mai multe campanii. Atât printre civili, cât și printre camarazi, tânărul păgân avea să întâlnească creștini și, cunoscându-le credința și principiile, hotărăște să se boteze și el. Se va întâmpla asta în cetatea Oxirinos, situată pe cursul superior al Nilului. La scurtă vreme după primirea botezului, Pahomie ajunge ucenic al pustnicului Palamon, care avea un program ascetic foarte dur. Pe lângă acesta, Pahomie își petrece zilele recitând din scriptură și nopțile jumătate în veghere și jumătate odihnindu-se pentru rugăciunile care începeau odată cu ivirea zorilor. Șaizeci de rugăciuni ziua și cincizeci de rugăciuni noaptea – aceasta era ascultarea lui, nesmintit.

Răbdare și bucurie

Încă dinainte de moartea învățătorului său, Avva Palamon (el însuși, astăzi, sfânt în calendar), Pahomie cel Mare ajunge la un mare grad de înțelegere spirituală a idealului creștin, neluând seama la relele-pătimiri ale trupului. Pentru a-i întări credința, Avva Palamon îl trimitea desculț, pe munte, să aducă lemne, cerându-i să rabde încercările și să se bucure de durerile pe care le experimenta (piatra ascuțită îi tăia tălpile, iar ghimpii îi sfâșiau pielea). Îi spunea să nu se plângă de durere, ci să-și amintească de pătimirile Mântuitorului, ale cărui mâini și picioare au primit piroanele care l-au fixat de Sfânta Cruce. Jertfa lui era înmiit mai mică decât aceea a lui Iisus, i se mai spunea.

Programul ascetic

Hrănit cu aceste învățături, tânărul Pahomie devenea tot mai puternic în credința lui și, după plecarea la Ceruri a învățătorului său, avea să transmită mai departe ucenicilor săi ceea ce a deprins. Programul ascetic pe care îl urmase – între rugăciuni și recitări din Sfânta Scriptură, veghe nocturnă și timp de odihnă – avea să fie echilibrat de lucrul mâinilor (de la lucrul în grădină, la diferite mici meșteșuguri) care să permită trupului să se mențină. Dar regimul alimentar (al lui și al ucenicilor săi) nu era unul opulent, nici măcar îndestulător, ci pe deplin ascetic: o singură masă pe zi (uneori la mai multe zile), fără ulei, fără vin, fără folosirea focului pentru gătire (aproape de ceea ce numim astăzi raw-vegan). În ce privește celelalte bunuri – haine, încălțări, velințe etc. – ele erau puține și purtate cu mare grijă. Tot ceea ce prisosea așezământului său, alimente, obiecte, poate și bani, Sfântul Pahomie cel Mare dădea mai departe celor săraci.

Sistemulm chinovial de nevoință

Între timp, numărul celor din jurul Sfântului Pahomie cel Mare avea să crească. Erau atât de mulți, încât sfântul hotărăște să întemeieze un așezământ dedicat pustnicilor și ucenicilor care se nevoia pe lângă sine. Și va face asta, înălțând cu ajutorul său o mănăstire, la Tabenisi, în lunca Nilului. El este cel care introduce, astfel, „sistemul chinovial de nevoință”, cel pe care se bazează și astăzi viața celor mai multe dintre mănăstirile ortodoxe din întreaga lume. Viața cenobică (sau „de obște”), în viziunea Sfântului Pahomie cel Mare, are la bază o serie de reguli, care sunt urmate și în ziua de azi, care să permită echilibrul între idealul singurătății (schimnicia, pustnicia) și viața comunitară (cu elemente de slujire și trăire în comun). Având experiența vieții sale de soldat, în care totul funcționa bazându-se pe reguli, Sfântul Pahomie cel Mare își dă seama că pustnicii sunt ei înșiși niște „soldați”, în „armata” cea mare a lui Hristos. Concepția sa este una nouă, în acel secol din zorii creștinismului și se îndepărtează de concepția anahoretică (a acelora care aleg să trăiască solitar, precum eremiții, pustnicii, sihaștrii). Spre deosebire de aceștia, el înțelege că monahii pot găsi sprijin unul în celălalt pentru a face față ispitelor și gândurilor mai puțin potrivite cu scopul pentru care cei mai mulți plecaseră din lume (și se adunaseră în jurul său).

„Odihnă în slujirea lui Dumnezeu”

Una dintre principalele sale griji – ca duhovnic și învățător spiritual al învățăceilor săi – era pentru Sfântul Pahomie cel Mare asigurarea climatului necesar pentru ca ucenicii să nu aibă niciun fel de griji lumești, ci să se poată dedica exclusiv programului de rugăciuni și de citire din Sfânta Scriptură. Pentru ca acest lucru să fie posibil, Pahomie își dăduse singur „ascultarea” de a se ocupa de toate cele necesare obștei sale, de la gătirea bucatelor, la îngrijirea celor bolnavi. „Să aveți cugetul vostru la cele aflate în Psalmi și în restul Bibliei, în special în Evanghelie. Cât despre mine, eu aflu odihna în slujirea lui Dumnezeu și a voastră potrivit poruncilor lui Dumnezeu”, le spunea el. Iar după întemeierea mănăstirii din Tabenisi, dând și celorlalți monahi din ascultările pe care le făcuse el până atunci, îi rânduia astfel încât să fie un echilibru și timp pentru toate. „Vai celui singur care cade și nu este cel de-al doilea care să-l ridice. Încăpățânarea și mândria încătușeaza sufletul singuraticului. Că prin ce să-și arate umilința sa acela care nu are pe nimeni față de care să se arate mai umilit? Cum să se obișnuiască în răbdare, de vreme ce nimeni nu se opune voii lui?“ – le zicea ucenicilor săi.

Cu această practică inovativă a monahismului avea să îi lase pe călugării din Tabenisi să împărtășească experiența lor și să o răspândească în toată lumea creștină. Răpus de ciumă, Sfântul Pahomie cel Mare a murit la vârsta de 55 de ani și a fost îngropat chiar în mănăstirea pe care a ridicat-o și a condus-o.

Simona Lazăr