Un gând de Înălțare!

Mai facea bunica un bors gros de buruieni, sa primeneasca sangele, in care strecura o bucatica de carne de miel sau vreo gaina din cele care nu se invrednicisera sa cada closca. Dar nu bucatele sunt cele de care imi aduc bine aminte, ci de procesiunea familiilor spre cimitirul din dealul bisericii, unde la capataiul celor morti in razboaiele secolului trecut – parinti, bunici ori alte neamuri ale celor in viata – taica parintele facea slujba de pomenire.

Ispasul este socotit pentru cinstirea eroilor. Si nu cred sa existe comuna ori sat mai rasarit in tara asta care sa nu aiba un monument pe care sa fie trecut numele celor stinsi in batalii pentru integritatea tarii. La noi in casa, bunica vorbea despre sotul ei dintai, cel care plecase pe front la doua saptamani dupa nunta. Undeva, in fundul unui sertar, pastra o fotografie si certificatele de casatorie si deces. De Ispas, bunicul o lasa sa-l jeleasca pe cel care murise cu multa vreme in urma, la numai cateva luni dupa ce-si lasase tanara nevasta in sat. De Ispas era singura zi din an cand el, tatal mamei mele, era lasat deoparte pentru 'celalalt'. Bunicii mei au trait jumatate de veac impreuna si nici o stinghereala nu exista intre ei. Doar intelegerea lui tacuta in seara de miercuri, cand ea se pornea sa framante colacii pentru pomenirea celui dus.

Doar intelegerea lui pentru lacrima care se zvanta iute in coltul ochiului. Dupa aceea, stia, toate zilele anului gandurile bunicii vor fi doar pentru el. Am aflat curand de cel care-ar fi putut sa-mi fie bunic – deh, curiozitatea mi-a insotit copilaria, ca si maturitatea –, asa ca, dupa o vreme, cand tatal mamei trecuse si el printre drepti, am stat la fel, tacuta, in stanga bunicii, la slujba pentru eroii neamului, vazandu-i lacrima cum se usuca in coltul ochiului... Fie-le sufletul linistit, in Rai, la tustrei! Hristos a Inviat! Hristos s-a Inaltat!

Simona Lazăr