Siberia sau dragostea la minus 50 de grade. Povestea româncei de la Polul Frigului

Pe Dana Sisoev n-o sperie gerul, nici vântul, nici temperaturile scăzute. O dezamăgeşte, poate, veşnica derută în care intră românii la fiecare ninsoare mai consistentă. Dar nu vrea să vorbim despre asta. Mai bine alunecăm în trecut - ca o sanie pe derdeluş -, bucuroşi să descoperim, alături de ea, trăiri şi sentimente unice, la minus 50 de grade Celsius!

N-o sperie codul roşu de frig şi ninsori. Şi de ce ar speria-o? A trăit 10 ani la Polul Frigului şi-mi zice că a fost un timp când putea să-ţi spună, cu precizie, dacă afară sunt 20 sau 25 de grade - cu minus!!! - doar după cât de tare simţea ciupiturile gerului în obraji. Dana Sisoev - "de fapt, numele meu, din documentele ruseşti, era Adriana Daniela Amfilovna Sisoeva, m-am obişnuit cu el şi îmi place aşa" - este o româncă născută-n Banat, pe care focul dragostei - pentru un yakut - şi dorul de aventură au mânat-o până-n cel mai rece oraş de pe planetă, la Yakuţk, în Siberia, Republica Sakha din Federaţia Rusă (mai simplu: Yakuţia).

Un oraş în Guiness Book
"În 1999, când m-am mutat în Yakuţk, căciulile cu urechi mi se păreau caraghioase. M-am împotrivit ideii de a-mi cumpăra una, dar nu am avut de ales", spune ea, continuând: "Curând, aveam să mă obişnuiesc, iar când începeau să mă usture tare obrajii, mi-aş fi dorit să-mi acopere mai mult faţa". Frigul e coordonata principala a oraşului care are câteva "intrări" în Cartea Recordurilor: 1) cea mai joasă temperatură înregistrată pe Terra: minus 64,4 grade Celsius; 2) cea mai mare diferenţă între temperatura cea mai joasă şi cea mai înaltă, în cursul unui an (aproximativ 70 de grade Celsius, de la minus 48 la plus 32 de grade - dar au fost şi veri în care temperatura a ajuns la plus 38 de grade Celsius); 3) cel mai mare dans în cerc (la care au participat 15.293 de persoane, care au dansat Osuokhai, dansul tradiţional al populaţiei Sakha, în 23 iunie 2012).
Dintre toate acestea, pe noi ne interesează cele legate de frig.

Iarna pe malul fluviului Lena
Iarna nu-i ca vara, nici la Yakuţk. Dar timpul - sutele de ani de trai pe malul Lenei, fluviul care străbate oraşul - i-a învăţat pe cei de aici să fie prevăzători, să nu fie prinşi niciodată descoperiţi: "Transportul cu feribotul peste Lena se închide pe 20 septembrie, dar după numai două luni fluviul e atât de îngheţat încât se amenajează drumul pe gheaţă, care e suficient de groasă încât să susţină greutatea oricărui vehicul. Fluviul are... 7 km lăţime. N-au fost niciodată cazuri de blocaj din cauza zăpezii prea abundente. Autorităţile par a fi mai bine pregătite pentru a curăţa drumul". Pe străzile din oraş şi pe şoselele din afară se aruncă nisip din belşug. "Iar atunci când ninge foarte tare, zăpada este încărcată în camioane şi scoasă din oraş".
Care e cronologia (obişnuită) a iernii yakuţiene? "Îngheţul dă la începutul lui septembrie, iar prima ninsoare vine la începutul lui octombrie. Octombrie seamănă cu ce ştiam de acasă, cu «iarna românească». După aceea, mai ninge abia în martie, dar e un altfel de timp, mai luminos. În lunile de iarnă calendaristică - decembrie, ianuarie, februarie - nu ninge aproape deloc. Temperaturile sunt constant sub minus 40 de grade - cea mai scăzută temperatură pe care am prins-o eu acolo a fost de minus 57 de grade. În schimb, e ceaţă groasă. Ca să înţelegeţi, imaginaţi-vă cea mai joasă temperatură pe care aţi trăit-o vreodată, plus ceaţă, plus întuneric. Şi înmulţiţi asta de cinci-şase ori. Ziua e atât de scurtă, încât timp de trei luni soarele nu se vede. Întunericul şi ceaţa sunt mult mai greu de suportat decât frigul", spune Dana Sisoeva. "N-aş putea spune că oamenii locului se plâng de vreme rea. Ei ştiu că ea va veni şi se pregătesc pentru asta. Fiecare are un termometru la fereastră şi se îmbracă ţinând cont de cât e de frig. Până la minus 35 de grade, nimeni nu are vreo problemă. Eu alergam zilnic o oră. Abia sub această temperatură vorbim despre frig şi vreme rea". Datorită aerului uscat, însă, nu se pune problema să te îmbolnăveşti. Apar doar unele probleme cu respiraţia, când temperatura e sub minus 50 de grade şi trebuie să faci drumuri lungi.
"În noiembrie, ziua devenea atât de mică încât abia o observai strecurându-te pe lângă tine", în cele două ore cât stătea pe cer "soarele era doar o pată albicioasă, în acest amestec de întuneric şi ceaţă". "Negura ce învăluia oraşul săptămâni, chiar luni întregi, arunca un văl gros în faţa ochilor mei nedeprinşi a ghici forme şi culori furate de vântul ce le muta dintr-un loc în altul. Pâcla deasă îmi intra în nări, ameninţând să mă sufoce, iar cu mănuşa groasă, pe care o ţineam în dreptul nasului, ferindu-l de îngheţ, mă străduiam parcă să o împiedic să îmi pătrundă în suflet."
Pâcla nu i-a intrat în suflet. A intrat însă acea căldură specifică Siberiei. Acea căldură pe care rusul o numeşte "uiut" şi care înseamnă mai mult decât dogoarea focului, dogoarea inimilor celor care împărtăşesc aceeaşi poveste de viaţă.

Despre căldură, altfel
Şi fiindcă am scris deja câteva sute bune de cuvinte despre frig, acum vom scrie despre căldură. "Oamenii nu fac economie la încălzire. Nici nu-şi permit asta!", povesteşte Dana Sisoeva. "În autobuze, în magazine, e destul de plăcut. Întotdeauna a fost cald în apartament, chiar umblam desculţi, iarna." Ne reţine atenţia povestea Crăciunului din 2002, la puţină vreme după ce se năsucse fiica lor, Dorotea: "La geamuri se formase un strat de gheaţă gros de vreo 10 cm, dar nu prea conta, diferenţa dintre zi şi noapte pălise. Şi plângeam răpirea soarelui, biruinţa ceţii, îndrăzneala pereţilor care se tot strângeau în jurul meu... Cu copilul în braţe, făceam trei paşi înainte şi trei înapoi, în spaţiul îngust. Poate că şi pereţii făceau paşi, de frig sau de plictiseală. Sau poate că au început să danseze, se apropia Crăciunul şi-l ascultam pe Hruşcă de dimineaţă până seara târziu. Nu ştiu dacă se pricepeau ei, pereţii, pe muzică românească, de-aia rămâneau ba cu un pas în urmă, ba o luau cu prea mulţi înainte". Şi totuşi, în lumea aceasta aparent ostilă, Dana Sisoev - născută Liubimirescu, la Anina, un orăşel minier din Banat - a ales să-şi aducă pe lume copiii, aşa cum într-o lume aparent ostilă Maria îl născuse pe Iisus.
(O paranteză necesară: A plecat în Yakuţia în 1999, ca tânără nevastă de yakut. Nevasta lui Ian Sisoev din Yakuţk. A ales locul ăsta - cel mai rece de pa harta planetei - ca să-i fie soţul mai aproape de-ai lui, dar şi pentru că şi-a dorit de mică să facă misionarism. Fiică a unui pastor baptist, absolventă a unui institut teologic, s-a dus în ţara de unde soţul a venit în România, cu 20 de ani în urmă, pentru că auzise de ţara ei de la un misionar român. Nimic nu e întâmplător, crede ea.)
Ne vorbeşte despre copii: "Dora (numele întreg e Dorotea) s-a născut pe 5 octombrie. În acea zi a căzut prima ninsoare din anul 2002. Aşa se face că am fost internată cu o zi înainte şi nu am apelat la serviciile de urgenţă. Nici n-aş fi putut. Pe vremea aceea locuiam într-o garsonieră, cu chirie, şi nu avea telefon fix. Nici celular. Ne mutasem de curând şi nu cunoşteam nici un vecin. Am beneficiat de asigurare gratuită, deşi aveam doar o carte de rezidenţă şi nu am primit niciodată cetăţenie. Natan (Natanael) s-a născut pe 9 aprilie 2005, era încă zăpadă. Ian a asistat şi el la naştere". Îmi spune că, doar cu excepţia primei naşteri, când şi-a cumpărat încă o asigurare medicală pentru a fi primită în spitalul universitar, niciodată nu a trebuit să plătească nimic pentru serviciile medicale, la Yakuţk. "Nu-mi vine să cred când aud de la prietenele mele cât de mult costă o naştere aici, în ţară!".

Siberia. O poveste de dragoste "altfel"
Apoi, vorbim din nou despre lunga iarnă yakută. "Când iese afară, siberianul se îmbracă foarte bine. Hainele de blană şi căciulile cu urechi nu sunt un moft. Faţa este acoperită ţinând mănuşa la nas (nasul, de altfel, este singurul care rămâne pe-afară). Fiind româncă, eu eram singura de pe acolo care... avea nasul mai lung. Deci pericolul de îngheţ era mai mare, în cazul meu. Când bate vântul cu putere - dar asta nu se întâmplă prea des - nu prea ai cum să te protejezi de frig. Rămâi în casă!" Despre încălţămintea yakută: "Untî sunt cizmele din blană de ren, cu talpa de pâslă. Foarte comode, frumoase, nu aluneci cu ele şi, important, nu ţi-e frig! Mi-e dor să port aşa ceva, dar în România... iarna nu e iarnă şi dacă vine dezgheţul, tălpile se îmbibă de apă".
Ne mai spune câte ceva despre acele lucruri "altfel", care întâi au intrigat-o, apoi au convins-o să iubească Yakuţk-ul cu tot ceea ce înseamnă el. Iarna, gheaţa de la fereastră ajunge să aibă şi 10 cm grosime. Nu poate fi vorba de "flori de gheaţă", prin care lumina să intre albă, înviorătoare. Şi, totuşi, peretele acesta de gheaţă-i lipseşte. Gheaţa... care la vremea asta e ca marmura în mâinile sculptorilor care imaginează o lume efemeră. Sculpturile-n gheaţă trăiesc însă mai mult decât oamenii noştri de zăpadă... De îngheţat, îngheaţă totul, până şi maşinile. Cine nu are un garaj încălzit, nu le poate folosi decât trei luni pe an, cât e cald afară. Dar chiar şi aşa, când pleci de acasă, trebuie să ştii că nu ai voie să opreşti motorul până nu te întorci. Rişti să nu mai pornească. Te duci la magazin, la spital, la biserică... laşi cheile în contact. Asta e regula.
Din cauza gerului, multe dintre obiectele pe care le porţi cu tine pot deveni casante. Când te duci la magazin, de exemplu, trebuie să aştepţi o vreme, să ţi se dezgheţe geanta, altfel, se poate rupe-n bucăţi şi-o aduni cu faraşul. "Printre cele mai importante lucruri pe care le-am învăţat în prima iarnă petrecută în Yakuţk a fost că, dacă nu sunt atentă, mă pot lipi de unele obiecte", spune Dana Sisoeva. Nu pui mâna pe clanţă fără mănuşi. Altfel te poţi... arde, şi-o bucăţică din tine poate să rămână lipită de ea. O altă istorie întoarce timpul în loc: "Venind din oraş cu Ian, am fost opriţi la intrarea în bloc de aburii denşi de la o conductă spartă. Purtam untî. Fără să mă gândesc la încălţăminte, am dat să păşesc spre scări, dar nu am apucat să ating decât cu un picior podeaua udă. Ian m-a tras înapoi. Prea târziu, însă, talpa umezită mi s-a lipit de placa de ciment. Am tras piciorul iute şi cu grijă, dar o parte din mine, o parte mică, a rămas acolo...".
De fapt, avea să înveţe interlocutoarea noastră, acolo iarna e şi altfel "cu lipici". Nu doar de lucruri te poţi lipi, ci şi de oameni, de amintiri. Asta a înţeles mai bine după 10 ani de stat în Yakuţia, când s-a întors acasă. Au ales Hunedoara.

Ian, yakutul din Cetatea Corvinilor
Despre cei 10 ani petrecuţi la Yakuţk, Dana Sisoev a promis că va scrie într-o zi o carte (deocamdată, postează amintiripe blog). Spune că îşi doreşte să se întoarcă în Yakuţia, pentru o vreme, dar drumul e lung şi costă mult. Prea mult. Iar dacă pentru Dana dorul de Yakuţia este dorul aceluia care a trăit un timp frumos undeva - timpul anilor tineri şi-al aducerii pe lume a copiilor - pentru Ian dorul acesta e mai intens. Nu l-am întrebat însă nimic despre Yakuţia, ci despre... România, ţara lui adoptivă. "Iernile româneşti îmi plac foarte mult", spune el. "Fiind blânde, te poţi bucura mai mult timp - deşi iarna aici e mai scurtă - atât de zăpadă, cât şi de sporturi de iarnă. Îmi place că ceaţa, dacă apare, nu ţine atât de mult. În Yakuţk - şi în general în oraşele din Yakuţia - ceaţa ţine câteva luni la rând, cu pauze scurte şi rare. Ca temperatură, iernile de aici nu se compară cu cele de acasă, unde, în medie, coboară la minus 40 de grade Celsius. De aceea, infrastructura oraşelor şi a locuinţelor, transportul şi instituţiile diferă mult de cele din Yakuţia, nu sunt gândite pentru un asemenea regim de temperatură. Noi avem o vorbă: «Nu e siberian adevărat cel care suferă de frig, ci cel care se îmbracă şi se pregăteşte bine să-l înfrunte». Nu am nici un avantaj biologic sau psihologic considerabil faţă de români sau oricine altcineva în ceea ce priveşte rezistenţa la temperaturile joase. Doar sunt obişnuit să le înfrunt, să le suport. Dar aceasta vine doar din «experienţa» vieţii de acolo. Sunt născut şi am locuit acolo primii 18 ani, fără întreruperi prelungite. Însă am venit în România pentru studii, între 1994 şi 1999 (la Institutul Teologic Emanuel din Oradea a şi întâlnit-o pe Dana, fiica pastorului Amfilofie Liubimirescu - n.n.), timp în care am fost în vacanţă doar câte două luni şi jumătate pe an. Mai nou, m-am cam înmuiat. Acum şi eu mă gândesc cu groază la iernile noastre, cum, copil fiind, jucam afară hokey, ore în şir, uneori la temperaturi sub minus 50 de grade"...
Când Ian şi Dana s-au căsătorit, familia lui yakută "l-a plâns ca pe un mort", gândind că nu se va mai întoarce acasă niciodată. A făcut-o, aducându-şi soţia. Asta şi pentru că, în memoria tatălui său, Dana şi-a dorit o viaţă de misionar. Ar fi fost poate şi azi acolo dacă nu ar fi prevalat gândul de mai bine pentru copiii lor. Nici unul dintre ei nu exclude însă ideea că, într-o zi, Polul Frigului va deveni, pentru ei, şi un fel de Pol Magnetic, atrăgându-i spre el. Din nou...