Și oamenii mari sunt oameni: 100 de ani de "dulce Românie"
Prin 1867, adică la 17 ani, Mihai Eminescu ducea o viață romantică, adică nestatornică. Plecase de acasă și acum hoinărea prin țară. Nu știm cu exactitate cu ce se ocupa în anul menționat. Există mărturii că era hamal în portul Giurgiu sau chiar grăjdar la hotel. Poate era ambele.
30 Iulie 2017, 05:39
Scriitorul învățase să trăiască pe drumuri și să găsească o plăcere amară într-acest fel de viață. Dormea prin șuri, în paie, mânca pe unde și ce putea, gâtuise în sine orice izbucnire a instinctelor burgheze, pentru ca să poată primi fără rușine să-și rupă spatele la cărat sau să rânească grajdul și mai cu seamă plutea într-o lume de năzuinți și de vise care-i dădeau puterea – împreună cu tinerețea- să disprețuiască amărăciunile prezente. Citea și scria mereu. Citea ca să știe cum să scrie. Avea un geamantan plin cu cărți.
Lectura cu voce tare din Schiller într-o șură. Nu e o legendă. Mai mereu Mihai Eminescu era văzut cu mormane de cărți, noteaza istorie-pe-scurt.ro.
La un moment dat, însă, a avut un succes neașteptat. Îi apăruse pe 2 aprilie în revista ”Familia”, poemul ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. În textul original figura ”România”, în loc de ”Românie”, ”Ce-ți doresc eu ție, dulce România”.
Avea de acum speranța de putea publica în continuare. I se deschidea un viitor strălucit. Se simțea detașat de ”îngustimea” viziunilor părinților săi care l-ar fi vrut în rândul burgheziei, cu un loc de muncă liniștit. Sărăcia în care trăia o vedea ca un mijloc de a-și înlesni chemarea spre versuri.
La sfârșitul primăverii, Mihai Eminescu a plecat cu Iorgu Caragiale (fratele mai mic al lui Costache Caragiale, director de teatru) cu acest teatru. A umblat mai ales prin Muntenia, la Ploiești, Brăila, dar și la Galați și e de bănuit că și în alte orașe. Spre toamnă vine la București, unde peste iarnă avea ”teatru de vodevil”.
Era sufleur și copist. Între altele va fi ”suflat” la 7 noiembrie o piesă grecească „Resboiul de la Sfakia”. Când nu sulfa, copia piese de teatru cu o caligrafie meticuloasă și ușor de înțeles, contrasemnând cu o parafă fiecare manuscris. Și în tot acest timp citea și scria mereu. Citea ca să știe cum să scrie…
Autor: Anamaria Ionescu
