Și oamenii mari sunt oameni: Actriță din întâmplare

Câtă vreme a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, a predat, ca profesoară suplinitoare, la o şcoală primară pentru băieţi.

„Aveam neapărată nevoie de un salariu pentru a-mi plăti taxele universitare şi cărţile studenţeşti“, scria ea în volumul ei de memorii „Amintiri, amintiri“, publicat în 1960.

Îşi dorea să devină profesoară şi nu încăpea vreo îndoială privind viitorul ei. Îşi amintea, în scrierile ei, despre cei 12 elevi pe care-i îndruma: „Voiam să-mi câştig banii necesari pentru studenţie, dar voiam în acelaşi timp să realizez şi altceva pe lângă sumele trebuincioase... profesoratul a fost întotdeauna pentru mine un apostolat pe care l-am îndeplinit cu pasiune. Încă de tânără, am simţit o adevărată chemare pentru această participare la dezvoltarea intelectuală a copiilor şi a tinerilor, pe care mi-a fost dat să-i îndrumez.

Când eram în liceu, marea mea plăcere era să rezum temele cu cât mai multă claritate şi să le expun colegei mele de bancă...“.

N-are imediat noroc. După absolvirea facultăţii nu găseşte niciun post liber. Are mai multe încercări nereuşite. Iepurele sare neaşteptat tocmai din clădirea Teatrului Naţional. Merge la o audiţie şi, după doar o probă, e angajată de Petre Grădişte.

„El m-a angajat ca actriţă nu pe baza pregătirii artistice, care-mi lipsea, ci, pentru că a întrevăzut în mine viitoare posibilităţi de afirmare spre folosul meu şi al teatrului. Poate că-l amuzase şi îndrăzneala demersului meu, lipsit de justificarea unei pregătiri artistice, profesionale!“, îşi amintea artista.

Seara debutului, emoţii grămadă. Primeşte o telegramă prin poştă. Înaintea începerii spectacolului „Primul Bal“, citeşte o notă de la bunica din partea tatălui, care-i scria: „Je te défends de porter le nom de ton père sur la scène!“ (n.r. – „Îţi interzic să porţi pe scenă numele tatălui tău!“).

Tânăra actriţă nu ţine cont şi preferă să intre pe scenă în aplauzele publicului. „Dacă am făcut bine sau rău, rezultatele muncii mele grăiesc destul de limpede!“, nota ea în memorii.

De acum încolo, cariera sa în teatru devine o certitudine. Se înscrie la Conservator în 1898. Studiză arta dramatică, fiind îndrumată de Aristizza Romanescu. Se recăsătoreşte, după ce divorţează de primul soţ, C. Costescu, cu actorul Tony Bulandra, după ce joacă împreună în filmul „Amor Fatal“.

După mai multe piedici puse de actorii rivali, e dată afară din Naţional. După una neagră, una albă. Reuşeşte că înfiinţeze cu soţul ei, în 1914, Teatrul Regina Maria, care în cele din urmă se numi Compania Bulandra – Maximilian – Storin.

„Fără el, fără sprijinul lui, fără calmul, tactul, modestia şi neclintita lui dragoste pentru teatru, n-aş fi putut înfăptui nimic,n-aş fi putut rezista atâtor greutăţi“, scria actriţa despre soţul ei, în volumul „Amintiri, amintiri“.

În perioada războiului, soţii ţin spectacole pentru strângerea de fonduri dedicate Crucii Roşii. Compania avea să se destrame în 1940 din cauza izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. La scurt timp, Tony Bulandra moare.

Lucia continuă să joace, să facă spectacole şi chiar să predea actoria. I se încredinţează conducerea Teatrului Municipal din Capitală, funcţie pe care o va deţine până în 1961, când şi ea se stinge din viaţă. După moartea sa, teatrul i-a purtat numele, iar astăzi se numeşte Teatrul Bulandra, aflăm din historia.ro.

Autor: Anamaria Ionescu