Și oamenii mari sunt oameni: Copilul fără surâs
Primăvara lui 1917 a început la București cu vreme urâtă la care se adăuga și ocupația germană cu privațiunile ei. Pe strada Grigore Alexandrescu nr. 17 se aștepta însă o rază de lumină: nașterea copilului Annei și al lui Theodor Lipatti.
03 Iunie 2017, 04:00
Ambii proveneau din familii unde muzica era la loc de cinste. Soții Lipatii înșiși cântau: ea la pian și el la vioară. Pe 19 martie vine pe lume Constantin(Dinu) Lipatti. Primele semne ale înclinațiilor muzicale se manifestă de timpuriu.
Dinu nu împlinise încă un an când ritmul ceardașurilor fredonate de fata angajată să aibă grijă de copil trezesc în el reacții ce relevă un pronunțat simț ritmic. Orice zgomot, sunet recepționat sau frântură de melodie erau reproduse cu o fidelitate uimitoare.
Familia sesizând această înclinație, i-o stimulează oferindu-i diferite jucării muzicale.
Conform părinților săi până la vârsta de trei ani nu a surâs, noteaza site-ul Istorie pe scurt. Avea o figură gravă, ochi mari, negri, ce trădau o inteligență și o înțelegere timpurie a lumii din jur. Dinu Lipatti era un copil plăpând, sensibil.
Întreaga sa copilărie și chiar anii de mai târziu vor purta amprenta tandrei manifestări de dragoste și de ocrotire pe care i-o va dărui din plin mama. Într-o zi, Theodor Lipatti îl descoperă pe Dinu așezat la pian și cântând, inimaginabil pentru anii săi, un menuet de
Mozart pe care auzul său absolut îl memorase. Acesta a fost inceputul.Restul, cum se spune, e istorie.
