Și oamenii mari sunt oameni: Cum să tragi chiulul cu metodă

Este perioada în care primele picături de maturitate te ajută să descoperi fascinantul din lumea din jurul tău și să legi primele prietenii. Inconștiența rămasă din copilărie stă la baza unor uimitoare aventuri și a primelor iubiri pătimașe. Nu e de mirare că o considerăm o periodă frumoasă, dincolo de greutățile și asprimea vremurilor.

Este și cazul primului ( și deocamdată unicul) astronaut român care a zburat în spațiu, Dumitru Prunariu. Despre momentul cu valoare de eveniment pentru știința românească, petrecut acum 35 de ani, publicația Historia notează: "A fost momentul în care România a intrat în grupul restrâns al statelor care au reuşit să trimită cu succes oameni în spaţiu, oameni care au depăşit, pe cât este omeneşte posibil, condiţia de pământean. Nu este puţin lucru."

Într-un dialog cu publicația Weekend Adevărul, Prunariu rememoreză cu nostalgie anii de școală și, cu un zâmbet poznaș, chiulul cu stil pe care îl practica: Eram foarte bun la învăţătură, în elementară şi generală am luat numai premiul întâi, apoi la liceu am luat premiul trei – era ceva!

Dar bineînţeles că am mai şi chiulit. Ce elev nu a chiulit niciodată?! Dar o făceam oarecum organizat, în sensul că nu îmi permiteam să lipsesc pur şi simplu şi să încasez absenţe. Dar abia la liceu am reuşit să chiulesc de câteva ori, pentru că în şcoala elementară nu îmi permiteam.

Învăţătoarea era foarte bună prietenă cu mama mea, care ştia absolut tot ce se întâmpla la şcoală. Mama era cadru didactic la una dintre şcolile din cartier, unde învăţam şi eu. De asemenea, în şcoala generală, mama se împrietenise cu toate profesoarele, cu dirigintele – aveau subiecte comune de discutat – şi, în plus, blocul meu se afla la 50 de metri de şcoală.

Voiam, nu voiam, eram urmărit, dus-întors. Dar la liceu am mai tras chiulul. Eram mai departe de casă şi deja eram mare, nu mai avea cine să mă supravegheze. Mergeam la asistenta medicală de la cabinetul şcolii şi îi ceream câte-o scutire medicală pentru tot felul de afecţiuni fictive.

Întâmplător, acea asistentă era o rudă îndepărtată de-a mea, un fel de verişoară de-a treia, şi avea câţiva elevi favoriţi: pe mine şi încă vreo doi colegi. Ne dădea scutiri atunci când doream, dar o făcea în aşa fel încât să fie foarte veridică, chiar să se interpreteze că ba am răcit, ba am păţit cine-ştie-ce altceva.

Şi ce făceaţi în timpul în care nu eraţi la şcoală? Cum vă distraţi?

Mergeam să ne plimbăm prin centru, mergeam pe la câte-o cofetărie, chiar beam câte-o bere Caramel. Pe atunci, berea Caramel avea 2% alcool şi era gustoasă.

Spuneam: „Băieţi, orele acestea sunt plicticoase!“, şi mergeam în oraş. Erau ore care nu ne interesau în mod deosebit pentru că fiecare ştia ce carieră urmează să aibă.

Cei mai tineri ascultători ai noștrii trebuie să înțeleagă, însă, că aceste mici pozne îi erau tolerate celui care mai târziu a devenit astronaut pentru că era un elev eminent. Dumitru Prunariu este, fără doar și poate, una dintre cele mai potrivite materializări.

Autor: Anamaria Ionescu