Și oamenii mari sunt oameni: De la mahala la simezele Europei

În 1843, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşe.

A moştenit talentul de la unchiul Ghiţă, primul care i-a pus cărbunele în mâna să deseneze. În anii şcolii primare a început să aducă un ban în casă realizând iconiţe şi vânzându-le pe la târguri. După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, execută icoane pentru bisericile din Băicoi şi mănăstirea Căldăruşani.

Pentru sfiosul şi delicatul „Nicu” (aşa semna iconiţele), norocul s-a numit tabloul istoric „Mihai scăpând stindardul”, pus în vitrina unui zugrav, într-o mahala a Bucureştiului.

Tabloul a fost văzut de beizadeaua Mitică-Ghica. I-a plăcut şi a ajuns cu „Nicu” la domnitorul Barbu Ştirbei, care i-a dat o sută de galbeni pe el. Dar pasul pentru cariera tânărului atât de modest şi talentat a fost uriaş. I se comandă lucrări la biserici şi toţi meşterii vor că Nicu să creeze chipurile sfinţilor, că „le face dumnezeieşte”.

Toţi stareţii îl iubesc pe zugravul-minune şi ajunge la Agapia, în Moldova. Dar faima sosea înaintea lui. Pentru trei ani, Grigorescu uită de gândul Parisului (unde voise să plece, dar fusese respins din lipsa de studii) şi lucrează frenetic la biserica Sfinţii Voievozi. Spre 1861, la finalul superbului capitol Agapia, i se spune „sfântul Nicu”, nu „meşterul Nicu”.

La intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris. Avea douăzeci şi trei de ani şi dornic să înveţe şi să arate ce ştie. Intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir.

Conştient de propriile-i lacune în formaţia artistică, va studia în primul rând desenul şi compoziţia. Se afirmă la un concurs de profil (cu subiectul „Pictaţi un arbore”) şi se alătură în satul Barbizon unei pleiade entuziaste de pictori: Troyon, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny şi Courbet. Lucrează neîncetat ziua, le ascultă înfrigurat sfaturile seară.

În 1864 se întoarce acasă şi-şi pregăteşte prima expoziţie. A fost un mare succes. Ţărăncile sale simple, curate, zâmbitoare şi carele cu boi devin pasiunile prin care-şi dedică sufletul vieţii molcome ţărăneşti.

Peste şaizeci de pânze sunt dedicate celebrilor săi boi, aliatul neobosit al plugarului sărac, un simbol al forţei domesticite.

Influenţat de mediul artistic de la Barbizon, Grigorescu este preocupat de însuşirea unor modalităţi novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura “en plein-air”, ce pregăteşte apropiata afirmare a impresioniştilor.

Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franţa, fie în Bretagne la Vitré, fie în atelierul său din Paris.

Din 1890 se stabileşte la Câmpina şi se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârşită variaţie a motivului, pictează potrete de ţărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de ţară şi numeroase peisaje cu specific românesc.

Deschide mai multe expoziţii personale la Ateneul Român între anii 1891 şi 1904. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române. Umblă prin ţară însetat de temele sale rurale şi aducând omagii eterne oamenilor simpli, portului ţărănesc şi vieţii de fiecare zi.

Din opera lui răzbate plăcerea de a fi român şi liniştea sufletească a artistului împlinit, care nu a uitat nici o clipă de unde a plecat.

Nicolae Grigorescu se stinge din viaţă la 21 iulie 1907 la Câmpina, acolo unde „boul Ghiocel venea singur dimineaţă, la pozat”, cum duios ne povesteşte Vlahuţă despre „sfântul Nicu”.

În atelier, pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, “Întoarcerea de la bâlci”, aflăm din publicația online Istorie pe scurt.