Și oamenii mari sunt oameni: Istoria primului „alo!”
A comunica cu ajutorul telefonului este în zilele noastre o banalitate. Mai mult, de la apariția telefonului mobil, comunicarea a evoluat și continuă să o facă, căpătând noi forme și valențe. Istoria comunicării telefonice are însă origini în timpuri extrem de îndepărtate și este legată de savantul Alexander Graham Bell. A fost al doilea dintre cei trei fii ai lui Alexander Melville Bell şi ai Elizei Grace Symonds Bell. A învăţat un an la o şcoală privată, doi ani la Liceul Regal din Edinburgh (unde a absolvit la 14 ani) şi a luat parte la câteva cursuri la Universitatea din Edinburgh şi la University College din Londra, însă a primit cea mai mare parte a educaţiei în familie şi ca autodidact. Primul său post a fost la şcoala Dl. Skinner din Elgin, Comitatul Moray, unde a predat copiilor muzică şi dicţiune. În 1864 a devenit masterand rezident la Academia Weston House Elgin, unde a realizat primele studii despre sunet. În această direcţie, Bell şi a început o profesie pe care avea să o continue toată viaţa – cea de profesor cercetător. În 1868 a devenit asistentul tatălui său în Londra şi a preluat în totalitate postul de profesor, în vreme ce Bell senior a ţinut cursuri în America. Şocul morţii subite a fratelui său mai mare, cauzată de tuberculoză, boală de care suferea şi fratele său mai mic şi efortul îndatoririlor sale profesionale şi au lăsat amprenta asupra tânărului Bell. Grija pentru singurul fiu rămas în viaţă a determinat familia să se mute în Canada în august 1870, unde, după ce s au stabilit lângă Brantford, Ontario, sănătatea lui Bell s a îmbunătăţit rapid. În 1871, Bell a petrecut mai multe săptămâni în Boston, ţinând cursuri şi demonstrând eficienţa sistemului propus de tatăl său în cartea Vorbirea vizibilă, publicată în 1866, ca metodă de a i învăţa să vorbească pe cei fără auz. Și oamenii mari sunt oameni: Istoria primului "alo!" Fiecare simbol fonetic indica o poziţie clară a organelor de vorbire, cum ar fi buzele, limba şi vălul palatului şi putea fi folosit de surzi pentru a imita sunetele vorbirii într un mod neobişnuit. Tânărul A. Graham Bell, dornic acum să se afirme, a arătat, utilizând sistemul tatălui său, că vorbirea poate fi predată celor fără auz. Rezultatele sale uimitoare au condus rapid la cercetări aprofundate. Chiar şi în vacanţele petrecute în casa părinţilor, Bell şi a continuat experimentele cu sunetele. În 1872 a deschis o şcoală proprie în Boston pentru instruirea profesorilor care le predau persoanelor fără auz, a editat pamfletul Pionierul vorbirii vizibile (Visible Speech Pioneer) şi a continuat să studieze şi să ţină cursuri. În 1873 a devenit profesor de fiziologie vocală la Universitatea din Boston. Chiar dacă nu a avut niciodată abilităţi tehnice, Bell a avut norocul să îl descopere şi să îl inspire pe Thomas Watson, un tânăr mecanic reparator şi creator de modele, care l a asistat cu entuziasm în proiectarea unui aparat pentru transmiterea sunetului prin intermediul electricităţii. Lungile lor sesiuni nocturne au început să producă rezultate palpabile. Taţii lui George Sanders şi Mabel Hubbard, doi studenţi surzi pe care i a ajutat, au fost suficient de impresionaţi de tânărul profesor încât să îl sprijine financiar în demersul său ştiinţific. Cu toate acestea, în orele de lucru normale, Bell şi Watson erau obligaţi să îndeplinească un program încărcat de cerinţe profesionale. Sănătatea lui Bell avea să se deterioreze din nou. La 6 aprilie 1875, i s a acordat un brevet pentru telegraful multiplu; dar după încă şase luni extenuante de lungi sesiuni nocturne în atelier, respectându şi în acelaşi timp programul său profesional zilnic, Bell a trebuit să se întoarcă la casa părinţilor săi din Canada pentru a şi îngriji sănătatea. În septembrie 1875 a început să scrie specificaţiile pentru telefon. În martie 1876, Biroul de Patentare din Statele Unite i a acordat lui Bell numărul de patent 174.465 pentru „Metoda şi aparatul pentru transmiterea sunetelor vocale sau altor sunete pe cale telegrafică cu ajutorul ondulaţiilor electrice, asemănătoare ca formă cu vibraţiile de aer care însoţesc sunetele vorbite sau alte sunete“. După un an a urmat scoaterea telefonului pe piaţă şi, câteva luni mai târziu, primele sute de procese. În mod ironic, telefonul – considerat până atunci o glumă, iar creatorul său, în cel mai bun caz, un excentric – a fost subiectul celor mai aprinse procese de patentare din istorie. Telefonul nu a fost singurul proiect de cercetare al lui Bell. A fost imposibil să îşi materializeze fiecare idee. Multe dintre concepţiile sale sunt puse în practică abia astăzi, iar altele nici nu au fost încă cercetate aprofundat. Anvergura geniului său inventiv este reprezentată doar parţial de cele 18 brevete acordate doar în numele său şi de cele 12 împărţite cu colaboratorii săi. Printre acestea se numără 14 brevete pentru telefon şi telegraf, patru pentru fotofon, unul pentru fonograf, cinci pentru vehicule aeriene, patru pentru hidroavioane şi două pentru o celulă de seleniu. Chiar şi cu câteva zile înainte de moarte, Bell a continuat să scrie în jurnal. Pe când dicta ultimele cuvinte, i s a spus „Nu te grăbi“, la care a răspuns: „Trebuie să mă grăbesc“, aflăm de pe site-ul Istorie pe scurt. Autor: Anamaria Ionescu
24 Iunie 2017, 15:37
