Și oamenii mari sunt oameni: Poetul mut

Un lucru mai puțin cunoscut, însă, este faptul că Lucian Blaga a stârnit îngrijorare în rândul familiei deoarece nu a rostit nici o vorbă până la 4 ani. Ba la un moment dat, mama, îngrijorată, a dus copilul la doctor. Blaga însuși rememorează momentul în autobiografia sa:

Într-o zi Mama, cuprinsă de neliniște și îngrijorare, găsi de cuviință să mă ducă la oraș să mă arate la un doctor. Medicul, vechi prieten al familiei, mi-a pus mâna pe creștet, mi-a pipăit maxilarele și pe urmă m-a cercetat ca pe o pasăre căreia, printr-o ușoară tăiere sub limbă, i-ai putea dărui glas omenesc.

”Copilul e întreg” fu încheierea liniștitoare a doctorului.

Sosiți acasă, Mama mai făcu o încercare să mă ademenească în sfera sunetului. Se căznea să mă înduplece, să-mi stârnească mândria. ”Dragul mamii, tu ești copil mare de acu! Va trebui să vorbești…Așa nu se poate….Așa nu mai merge… Ne faci de rușine…

Azi, mâine, copiii din sat au să spună că ești mut”. M-am uitat la mama cu aceiași ochi, mereu limpezi, vii, înțelegători. O ascultam, dar nici după această caznă cuvântul meu nu voi să se aleagă numaidecât. A doua zi, după cine știe ce noapte de zbucium, pe care am uitat-o acolo în viața fără grai, m-am dus lângă ea. Și prinsei a vorbi vorbe legate.

Țineam mâna, rușinat, peste ochi și vorbeam. De sub strașina degetelor graiul ieșea din gura mea întreg, lămurit, picurat ca argintul strecurat. Cuvintele le rosteam așa cum le culesesem din sat, dialectale, netezite sau roase de-un uz obștesc, dar fără de truncherile sau stâlcirile pe care oricine le-ar fi așteptat de la un copil încă nemuncit de niciun exercițiu al uneltelor comunicative.

Numai teribila, buclucașa consoană ”r” avea să-mi dea de lucru, să mă înfrunte încă un an întreg, să mă trădeze ca pe un copil ”întârziat”.

Îmi amintesc cu satisfacție de clipa când stând cu toții împrejurul mesei eu m-am silit să spun ceva, iar tata m-a întrerupt cu o exclamație de bucurie: ”Bravo!”.