Și oamenii mari sunt oameni: Scriitorii și arginții

Începem cu Ion Creangă, autorul "Amintirilor din copilărie". Neîntrecutul povestitor de la Humuleşti purta de grijă fraţilor săi mai mici şi unicului său fiu, Constantin.

Bojdeuca din Ţicău a fost trecută pe numele Tincăi, femeia care i-a stat alături, fără a fi cununaţi, aproape două decenii. Creangă provenea dintr-o familie numeroasă, cu şapte fraţi şi surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile şi Petre.

Ultimii trei au murit în copilărie, dar pentru Zahei, Maria şi Ileana el a avut grijă mai târziu să-i ajute atunci când s-au mutat la Iaşi.

Aşa cum descrie în „Amintiri din copilărie”, s-a căznit să deprindă „vecernia", „ceaslovul”, „psaltirea” şi „glasurile”, apoi latina şi greaca veche, istoria universală şi a românilor, dogmatica mai mult de dragul mamei sale. La Smaranda Creangă evlavia mergea mână-n mână cu pragmatismul: voia să-şi vadă feciorul scăpat de sărăcie.

Haina preoţească era aducătoare de beneficii. Preoţii n-aveau grija birului. Erau respectaţi de comunitate şi duceau un trai relativ simplu şi îndestulat. Dar lucrurile nu au mers așa cum și-a dorit ea, iar Creangă a abandonat idea preoției.

A trait ca dascăl, din scrieri și pentru a întregi veniturile, a comercializat tutun.

Poetul Nichita Stănescu câștiga destul de mult, dar și risipea enorm. El a cheltuit în timpul vieţii o mică avere la întâlnirile cu prietenii, stropite din belşug cu alcool, sau pe obiecte de artă, de multe ori falsuri pe care le cumpăra din „delicateţe“ pentru amicii săi.

În ciuda unei percepţii, aproape universale, că poeţii sunt săraci, Nichita Stănescu a fost, cel puţin din acest punct de vedere, un răsfăţat al sorţii şi al timpurilor în care a trăit. Adulat din timpul vieţii şi perceput ca o mare valoare naţională, Nichita Stănescu a fost o „vedetă“ a perioadei şi a fost răsplătit financiar pe măsură.

Cărţile publicate aveau tiraje de neconceput astăzi şi se epuizau în mâinile cititorilor care făceau cozi la librării pentru a pune mâna pe un volum de poezii, astfel că şi drepturile de autor erau plătite substanţial.

Două dintre cele mai cunoscute figuri ale literaturii române, Mihail Sadoveanu şi George Topîrceanu, au avut destine situate la extreme opuse, în ciuda faptului că au activat în aceeaşi perioadă istorică şi că opera lor a fost apreciată în aceeaşi măsură ca fiind valoroasă.

Mihail Sadoveanu a reuşit să acumuleze o avere impresionantă în timpul vieţii, atât datorită vânzărilor excelente de care s-au bucurat cărţile sale, cât şi a oportunismului de care a dat dovadă în momente istorice cheie. Pe de altă parte, bunul său prieten, George Topîrceanu, s-a stins de tânăr în sărăcie.

Altfel au stat lucrurile în cazul lui Liviu Rebreanu, care, deşi s-a confruntat în mai multe perioade ale vieţii cu dificultăţi financiare, a reuşit să lase familiei o moşie care a şi determinat un război între soţia sa Fanny şi familia sa din Prislop.

Întrebat într-un interviu dacă e bogat, Liviu Rebreanu a răspuns: „Stau în casă cu chirie. Am patru pogoane cu vie la Valea Mare lângă Piteşti. Desigur că biblioteca pe care o vezi valorează ceva”.

Atât cărţile, cât şi funcţiile pe care le-a ocupat, de la cea de director al Teatrului Naţional, până la şefia Direcţiei Educaţiei Poporului i-au asigurat lui Liviu Rebreanu un trai liniştit în a doua parte a vieţii.

Iată așadar că, de foarte multe ori, existența materială a unui scriitor poate constitui, ea însăși, o aventură aparte.

Autor: Anamaria Ionescu