Adevărul despre COPIII DIN FLORI ai lui Ștefan cel Mare și Sfânt

Este o istorie paralelă, ce a căpătat uşor credit într-o ţară în care domneşte convingerea că niciodată „nu iese fum fără foc!”. Din această pricină s-a ajuns, spre exemplu, ca în anul aniversar care a trecut (2005, n.n.), numele marelui voievod să constituie pretextul unei expoziţii de grafică de gust îndoielnic, ce friza pornografia.

Chestiunea copiilor din flori ai lui Ştefan cel Mare a fost totuşi elucidată în mare parte, de multă vreme, prin contribuţiile a numeroşi istorici. Din diverse motive însă, concluziile lor sunt cu greu asimilate de conştiinţa publică. Din cele trei căsătorii, domnul a avut cel puţin opt copii, dintre care trei fete. Astăzi pot părea numeroşi, dar pentru acea vreme era un număr cât se poate de obişnuit. Războaiele şi epidemiile reprezentau riscuri ce puteau fi învinse doar prin asigurarea unui număr mare de urmaşi.

Mic dicţionar explicativ

In cazul unui domn, adesea căsătoria nu avea nimic de-a face cu sentimentele, orice alianţă matrimonială reprezentând, în primul rând, o chestiune politică. Căsătoriile lui Ştefan Vodă, realizate cu multă înţelepciune, schiţează grăitor aspiraţiile sale politice. Dacă vorbim despre sentimentul iubirii, aşa cum era înţeles el în veacul XV, nu cadrul matrimonial este cel mai potrivit câmp de cercetare, în principiu, relaţiile nelegitime oferă materialul de care avem nevoie. Nu întâmplător, pentru a desemna rodul unei asemenea iubiri, în limba română s-a găsit romantica sintagmă: „copil din flori”. De obicei, asemenea fii erau frumoşi, înzestraţi şi iubiţi. Trebuie să arătăm că în epocă, termenul de „copil” avea înţelesul de băiat născut în afara căsătoriei, cei legitimi fiind numiţi „fii” sau „feciori”. Pentru bastarzi se folosea uneori şi cuvântul „baistruc”. Cunoscuta formulă de „os domnesc” arăta o descendenţă autentică, pe linie masculină, însă nu neapărat şi pe cea feminină, după cum „sânge domnesc” exprima o descendenţă domnească doar pe linie maternă. In cazul stingerii fiilor legitimi, asemenea „fii naturali” puteau revendica tronul ţării şi duce mai departe coroana părintelui lor. „Ţiitoarele” domnilor Moldovei, deşi s-au bucurat probabil de un statut aparte, nu au ajuns să ocupe o poziţie cvasi-oficială la Curtea domnească, ca în cazul favoritelor regale de la Curtea Franţei. Adesea, o asemenea legătură a unui domn nu putea fi oficializată printr-o căsătorie din cauza treptelor sociale diferite din care proveneau cei doi parteneri. „Egalitatea de naştere” era un principiu respectat. Domnii nu aveau dreptul la o căsătorie obişnuită, precum oamenii de rând. In cazul lui Ştefan Vodă, pentru asemenea legături sentimentale nici măcar nu era nevoie să fie infidel faţă de soţia legitimă. Să nu uităm că în tinereţe a avut două perioade în care postul de „doamnă” a fost vacant: 1457-1463; 1467-1472. In aceste intervale este foarte posibil să se fi consumat unele relaţii amoroase din care să fi rezultat chiar copii. Categoriile de izvoare păstrate, prin natura lor, nu oferă şi nici nu pot oferi prea multe informaţii privitoare la asemenea subiecte. Este firesc, din moment ce nici despre fiii legitimi ai lui Ştefan Vodă nu avem prea multe date. Considerat fiu din flori, al unui tată care ar fi fost, la rândul său, copil din flori, era de presupus ca Ştefan să fi dus pe culmi această tradiţie de familie, excelând şi aici, ca în tot ce făcea. Comparat însă cu alţi domni, precum bunicul său, Alexandru cel Bun, cu fiul său, Bogdan III, sau cu Alexandru Lăpuşneanu, de exemplu, Ştefan cel Mare a avut performanţe modeste în acest domeniu, dând dovadă de o neaşteptată cumpătare. In cele ce urmează, vom analiza, pe rând, legăturile sentimentale atribuite de diverşi istorici lui Ştefan cel Mare, din care ar fi rezultat copii din flori, pentru a vedea în ce măsură faima sa de „mare iubăreţ” este susţinută de argumente concrete. Nu este sigur că Alexandru, cel dintâi fiu al lui Ştefan cel Mare, a fost fiul unei ţiitoare, identitatea mamei sale rămânând discutabilă. Toată dezbaterea se baza pe faptul că în pomelnicul mănăstirii Bistriţa figurează o „Maruşca, mama Iui Alexandru”, necunoscută ca soţie a voievodului. Este singura sursă care vorbeşte despre ea. Au urmat speculaţiile istoricilor. Dacă Maruşca a fost doar o legătură nerecunoscută de Biserică, e greu de crezut că numele său ar fi fost admis în pomelnic; la fel, dacă nu făcea parte oficial din familia ctitorului, numele ei nu ar avea ce căuta în acest gen de document. Unii istorici au presupus că a existat o căsătorie oficială a lui Ştefan înainte de venirea sa la tron, din care s-ar fi născut doi fii: Alexandru şi Ilie, deşi viitorul domn avea o vârstă prea fragedă la acea vreme. Pe de altă parte, Maruşca nu este numită nicăieri „doamnă”. Se ştie că, în primii şase ani de domnie, Ştefan nu a fost căsătorit. Sunt însă indicii că acest Alexandru era, mai curând, fiul Evdochiei de Kiev, cea dintâi doamnă a lui Ştefan, cu care se însurase în 1463. Prima menţiune documentară a „iubitului nostru fiu Alexandru” datează din 28 aprilie 1464, fiind deci foarte plauzibilă o naştere legitimă. La 1466, în urma unei danii către Muntele Athos, Ştefan ceruse ca pomelnicul mănăstirii Zografu să amintească „şi pe doamna mea lângă domnia mea şi pe copiii noştri dăruiţi de Dumnezeu, Alexandru şi Elena” (Magazin istoric, nr. 2/1974).

Enigmatica Maruşca si Bogdan, fratele lui Bogdan

Poate o soţie legitimă a unui domn să dea naştere unui fiu nelegitim? Provocarea a fost lansată de N. Iorga, care semnala o anumită nepotrivire cronologică, ajungând la concluzia că Maria-Voichiţa l-ar fi născut pe Bogdan cu câţiva ani înainte de a deveni doamnă, pe vremea când Maria de Mangop mai era încă în viaţă. Cu alte cuvinte, înainte de a-i fi doamnă, tânăra domniţă munteancă, Voichiţa, i-ar fi fost ţiitoare lui Ştefan cel Mare, iar Bogdan, „rodul şoldurilor lui Ştefan Vodă”, i s-ar fi născut ca bastard, căsătoria survenită ulterior transformându-l în urmaş legitim.

In realitate, se ştie că doamna Maria de Mangop a avut doi fii, Ilie şi Bogdan; primul s-a stins foarte curând, iar Bogdan a murit în 1479, după cum arată inscripţia pietrei sale de mormânt de la Putna. In acelaşi an, 1479, la 16 iunie, doamna Măria Voichiţa 1-a născut pe Bogdan-Vlad. Incurcătura pricinuită de existenţa a doi fii cu acelaşi prenume 1-a făcut pe N. Iorga să creadă, cel puţin pe moment că viitorul domn Bogdan III a venit pe lume înainte de oficializarea celei de-a treia căsătorii a lui Ştefan cel Mare. Ipoteza sa a fost infirmată de cercetările ulterioare.

Documentele şi cronicile arată că doar despre unul singur dintre fiii lui Ştefan Vodă se poate afirma, în mod cert, că s-a născut în afara căsătoriei: Petru Rareş. Mama sa era o Maria, devenită apoi soţia unui Rareş, târgoveţ din Hârlău. După o veche tradiţie, ea ar fi fost din neamul boierilor Cernat, stăpâni de pe la 1448 ai lacului Brateş, de lângă Galaţi (Magazin istoric, nr. 3/1977). Aceasta ar explica preocuparea pentru negoţul cu peşte, în care fusese implicat Petru Rareş, înainte de a urca pe tron. Iată cum sună panegiricul lui Macarie, referitor la comanditarul cronicii sale: „După revelaţia lui Dumnezeu, a fost ales în domnie Petru cel Minunat şi în acelaşi timp a fost împobobit cu cununa domniei […] Şi acesta era una din odraslele veşnic pomenitului Ştefan, ascuns ca odinioară lumina sub obroc, care a fost înălţat la scaunul domniei cu cinste, după sfatul obştesc, şi sfinţit cu untdelemnul binecuvântării, cu mâna celui pe care l-am pomenit mai înainte [mitropolitul Teoctist], că l-a uns şi pe nepotul său”. Cronica muntenească a lui Radu Popescu relatează şi ea că „la moartea lui Ştefăniţă vodă, vrând boierii să pună domn care să fie din sămânţă domnească, au ieşit unul de au auzit din gura mitropolitului ce să pristăvise mai înainte, că Patru Măjarul de la Hârlău iaste fecior lui Ştefan vodă, care iaste făcut din muerea unui târgoveţ den Hârlăurce l-au chemat Rareş. Pe acesta adeverindu-l fecior de domn, l-au ridicat cu toţii domn”.

Dimitrie Cantemir comenta la rându-i că Petru Rareş, sau Majă, era fiul lui Ştefan cel Mare, „dar dintr-o căsătorie nelegitimă, din a cărui alegere se vede limpede cu câtă sfinţenie respectau boierii de altădată succesiunea la tron a moştenitorilor domnilor lor. Intr-adevăr, nimeni nu ştia ce era cu naşterea acestui Petru, fie că părintele său se ruşina că avea un copil dintr-o însoţire vinovată, fie că nu vroia să dea prilej la dezbinări care s-ar fi iscat dintr-asta după moartea lui, iar Petru însuşi, neştiutor de originea sa nobilă, ajunsese într-atâta sărăcie, încât era nevoit să-şi ţină zilele dintr-o îndeletnicire cu totul de rând, negoţul de peşte (care la moldoveni se numeşte măjerie şi i-au şi dat mai târziu acestuia numele de Majă). Dar în vreme ce toată lumea era încredinţată că prin moartea lui Ştefan VI vestitul neam al Drăgoşeştilor se stinsese, şi după ce boierii se adunaseră spre a alege un nou domn, apăru mama acestui Petru şi le arătă un hrisov (sau uric) al lui Ştefan cel Mare, prin care pe ea o declarase scutită de dări şi pe fiul ei îl recunoscuse drept copil al lui; prin aceasta i-a minunat aşa de tare, încât, fără vreo altă consfătuire, au ales domn pe acest Petru, ca fiind fiul domnului lor şi l-au chemat de la negoţul cu peşte la tron […]”.

Interesantă coincidenţa între prenumele şi ocupaţia acestui bastard şi patronul său spiritual, Apostolul Petru, supranumit „Pescarul”.

Prin descendenţa din familia Cernat, legată de lacul Brateş, Petru Rareş ar fi un înaintaş al generalului Cernat, din timpul războiului de independenţă de la 1877-1878. Mai nou, Maria Magdalena Szekely a oferit o altă atrăgătoare ipoteză, arătând că mama lui Petru Rareş pare a nu fi fost o simplă orăşeancă din Hârlău, ci avea ascendenţă în înalta boierime moldovenească. Astfel, ea pare a se trage din neamul lui Isaia logofăt din vremea lui Alexandru cel Bun, iar soţul acesteia, aşa-zisul „Rareş”, nu era nici el un târgoveţ oarecare, ci ar fi fost un descendent al boierului Bârlă de la Hârlău.

Petraşco da. Mircea nu

In afară de Petru Rareş, a mai existat un fiu al lui Ştefan Vodă purtător al acestui prenume, Petraşco – zis de la Putna. Nu s-a putut stabili cu certitudine identitatea mamei sale. Este menţionat în documente pentru prima dată în 1471, la patru ani după moartea Evdochiei de Kiev şi înaintea căsătoriei cu Maria de Mangop (1473). S-a presupus deci, că acest Petraşco era rodul unei ţiitoare, din perioada de văduvie a lui Ştefan Vodă, dar nu este exclus să fi fost fiul Evdochiei. A murit la o vârstă fragedă, numele său figurând pe o piatră de mormânt de la Putna, din 1480 (Magazin istoric, nr. 1/1969).

A rămas vestită corespondenţa lui Ştefan cel Mare cu boierii brăileni, din 1481, în care este amintită o anume Călţuna, pe al cărei fiu, Mircea, pretendent la tronul muntean, Ştefan îl numea „feciorul Domniei Mele”. Scurta scrisoare a boierilor brăileni poate fi redată integral, pentru pata de culoare pe care o aduce: „De la toţi boierii brăileni şi de la toţi cnezii şi de la toţi Românii îţi scriem ţie, Ştefan Voievod, Domn moldovenesc. Este în tine omenie, ai tu minte, ai tu creieri, de-ţi strici cerneala şi hârtia pentru un copil de femeie stricată, fiul Călţunei, şi zici că-ţi este fiu? De-ţi este fiu şi vrei să-i faci bine, ci tu orânduieşte să fie după moartea ta Domn în locul tău, şi pe mă-sa iea-o şi o ţine, să-ţi fie Doamnă, curn au ţinut-o în ţara noastră toţi pescarii brăileni; ci tu ţineţi-o să-ţi fie Doamnă. Şi învaţă-ţi tu ţara ta cum să te slujească, iar pe noi să ne laşi în pace, că, de-ţi cauţi duşman, îl şi găseşti! Şi aşa să ştii: avem Domn mare şi bun şi avem pace din toate laturile; să ştii că toţi pe capete vom veni asupra ta şi vom sta „pe lângă Domnul nostru Basarab Voievod, până ce vă vom pierde capetele”.

Unii autori, printre care şi Aurelian Sacerdoţeanu (Magazin istoric, nr. 1/1969), au luat de bună ideea că acest pretendent era efectiv fiul lui Ştefan Vodă, fiind rodul „unei legături întâmplătoare în vremea pribegiei din Ţara Românească, unde ea [Călţuna] îşi va fi avut bărbatul ei legiuit”. Apelativul de „fiu” nu indica însă filiaţia, în sens genealogic, aşa cum s-ar putea crede, ci, în limbajul diplomatic al vremii, cum arăta acum câţiva ani Leon Şimanschi, marca subordonarea politică, trăsături ce defineau relaţia dintre cei doi. Se ştie că pretendentul Mircea, sprijinit de Ştefan cel Mare, era fiul domnului muntean Vlad Dracul, deci frate al lui Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos.

In sfârşit, amintim alte două cazuri. Este vorba des­pre doi nepoţi ai lui Ştefan Vodă, care au pretins ei înşişi a fi feciorii acestuia. Primul a fost semnalat de N. Iorga în 1915: un pretendent la tronul Moldovei, refugiat în Polonia, pe nume Ioan (sau „Iani”), care se intitula „rege al Moldovei”. Ulterior, istoricii care s-au ocupat de problemă au căzut de acord că acesta putea fi nu un fiu, ci un nepot al lui Ştefan cel Mare, născut din Alexandru, fiul Maruşcăi, amintit mai sus.

Cel de al doilea caz este acela al lui Ştefan Lăcustă.

In cunoscutul său studiu privitor la „Roirea familiilor româneşti peste Nistru”, G. Bezviconi semnala, încă din 1941, faptul că în familia nobililor ruşi Rahmaninov s-a păstrat o veche legendă genealogică potrivit căreia ei s-ar trage dintr-un strămoş care era fratele domniţei Olena, fiica lui Ştefan cel Mare, căsătorită la Moscova (Magazin istoric, nr. 6/1997). Acest personaj, numit Ioan, era poreclit „Sused”, adică „vecin”. Neexistând nici un fiu legitim al lui Ştefan vodă purtător al acestui nume, se poate admite, ca ipoteză, posibilitatea ca el să fi fost un fiu natural necunoscut. Astfel, celebrul compozitor rus Serghei Rahmaninov (1873-1943) ar apărea ca descendent din domnul moldovean. Temeiurile documentare ale acestei tradiţii nu au fost însă înfăţişate vreodată

Fiice din flori?

Dacă fiii naturali ai domnilor pot lăsa urme mai vizibile în cronici şi documente, prin revendicarea dreptului lor la tron, eventualele fiice născute din diverse ţiitoare sunt mai greu de identificat.

Citește articolul mai departe pe site-ul

www.sfantulmunteathos.wordpress.com