Comorile din peștera fără fund

Mă fascinează să străbat România și să-i adun poveștile, ca să le aștern pe hârtie. Dacă ești atent, la fecare pas vei găsi ceva de ascultat, de privit, de reistorisit. Dar unele locuri mustesc de legende, ca și cum ai păși pe deasupra izvoarelor epice ale lumii, peste care Dumnezeu a presărat țărâna timpului, iar păsările au însămânțat-o cu iarba cuvintelor. Un astfel de spațiu binecuvântat este podișul carstic al Ponoarelor și tocmai acolo vreau să mergem acum, în locul de-i spune Canicea, un sat vechi, înglobat acum în satul mai mare al Izvernei. Ei, și cu Izverna asta îi o poveste și le-om zice acum, pe amândouă, împreună.

Sufletul satului Canicea

Să-ncep însă cu Canicea și cu biserica lui cea veche de lemn, lutuită, văruită și-acoperită cu șindriliță. Ridicată pe la începutul anilor 1800, de către Muhuță Sbârnă din Seliștea Izvernei, după dorința fiică-si, preoteasa Sara Dumitrașcu din Cloșani, se-„nrudește” cu cea (mai vechișoară) din Ponoarele ori cu cea din Costești – aiste trei părând să respecte același timp de arhitectură. E mititică și îngustă, în formă de navă și seamănă, de-o vezi doar dintr-o parte, dintre nucii și brazii de dincolo de drum, cu o căscioară de oameni bătrâni. Și tot ca o casă de oameni bătrâni, stă cu „ochii” țintiți către poartă, să vadă de se mai întorc feciorii plecați la capătul lumii, au ba. Clopotnița de lemn și draniță e mai încolo și stă-ntr-o rână. Dar e atâta pace în juru-i, că glasul cintezei din brad se aude clar și cristalin îmbrăcând satul tot în speranță.

Biserica din Canicea are hramul Sfinților Voievozi și-a fost folosită cândva și ca lăcaș de cult, și ca școală pentru copiii satului din platoul Cloșanilor. Către ușa mică urcă dintotdeauna câteva trepte de piatră și de-o parte și de alta a lor, cerdacul semiînchis servea de… sală de clasă. Aci ședeau copiii pe scăunele cu trei picioare, cu tăblițele de lemn învelite în ceară pe care învățau a desena buchiile.

Locul înverzit de unde izvorăsc legendele

Despre Izverna, viceprimărița Maria Căpăstraru, profesor de istorie, îmi zicea, cu vreo câțiva ani mai în urmă că ar veni numele de la verbul latin „verno, vernare”, care înseamnă a înverzi, deci loc înverzit. O altă variantă, cu origini slave, creditează ideea că ar fi vorba despre locul de unde izvorăște acea apă care străbate satul, mai ales că și peștera (unde e sursa apei) se numește tot așa. Împrejur sunt multe toponime slave, dar se explică și prin vecinătatea cu populațiile slave de la sudul Dunării. Și tot legate de acești vecini sud-istreni sunt și unele dintre legendele locului, precum cea a comorii Serbiei, ascunsă de Prințul Milan în peștera zisă și fără fund.

Ceva adevăr o fi și-n această poveste-a comorii, dacă ne gândim că Jacques Yves Cousteau însuși, marele explorator, a decis într-o zi să oprească explorările sale în Delta Dunării și să intre în peștera cea plină de secrete, încercând să le dezlege. Ei bine, comorile Izvernei sunt alt subiect asupra căruia vreau să m-aplec.

Comoara Prințului Milan și alte legende ale peșterii Izverna

Legenda spune că pe la jumătatea secolului al XIX-lea, doi prinți sârbi se certau pentru tronul patriei lor. Unul dintre ei, Milan (spune legenda), văzând că nu are sorți de izbândă, ar fi luat cu sine tezaurul Serbiei, cu gând să-l ducă în Polonia. Dar ajungându-l din urmă oamenii trimiși de fratele său, ar fi îngropat comoara în peștera Izvernei și-ar fi plecat mai departe. Ce s-a ales de el nu se mai știe, dar de întors e sigur că nu s-a întors. Alte istorii spun că legenda din peșteră ar fi aparținut regelui dac Decebal și-ar fi fost astfel ferită de romanii care căutau să ducă cu ei tot aurul Daciei. Nu știu cum a fost cu dacii și romanii, dar legenda legată de cei doi frați, principii sârbi............

Citește continuarea aici.