Pintea, viteazul care și-a lăsat cămașa de zale într-o biserică. 3 legende din Budești

Sub soarele năucitor – deşi suntem departe, în nordul ţării, şi vara, calendaristic, încă nu s-a instalat – urcăm pe cărarea prăfoasă, spre biserica din Budeşti. Sfântul Nicolae, din Josani – acolo unde, pe un perete, bine păstrată sub sticlă, stă cămaşa de zale a lui Pintea. Veşmânt de legendă al unui om de legendă.
Cămaşa de zale e în pronaos, în partea stângă, între icoane... Ne-o arată Georgeta Iuga, ghidul restrânsului nostru grup de jurnalişti care-a venit să-şi ia „fir de aur” de la moroşeni, să ţeasă pânza de poveste a reportajului. Doamna Iuga ne promite câteva legende despre trecerea lui Pintea prin Budeşti. Pentru început, însă, ne spune istoria bisericii în care, cu capul plecat, făcându-ne semnul crucii, tocmai am intrat:
“Biserică de patrimoniu UNESCO, a fost construită în secolul al XVII-lea, la 1643. Este cea mai mare construcţie medievală din lemn din Maramureş, are 16 m lungime, 8 m lăţime, o siluetă impresionantă şi acoperişul cu două poale. Biserica a fost restaurantă integral şi ne mândrim cu acest lucru”. Fotografiem perete cu perete, interiorul pictat, dar cu grijă, “fără flash”, să nu alterăm munca pictorilor şi a restauratorilor. “Pictura a fost realizată în secolul XVIII, de către Zugravul Alexa, cum ne place nouă, maramureşenilor, să-i zicem lui Alexandru Ponehaschi, pictorul de biserici din Berbeşti”. Biserica păstrează mai multe icoane vechi, din secolele XVII-XVIII. Este cea mai mare colecţie de icoane pe sticlă aflată într-o biserică. Cele mai multe dintre ele au fost pictate la Mănăstirea Nicula. „Este probabil să fi existat şi în Maramureş o şcoală de pictură pe sticlă”, ne zice Georgeta Iuga. „Sunt aici şi icoane care provin din centrul Transilvaniei, de la Iernut. Iată, ce frumoasă este icoana cu tema Luarea (coborârea – n.n.) de pe Cruce! Probabil că ea face parte din această şcoală de pictură maramureşeană. Dar nu avem date clare privitoare la existenţa ei”. Cele mai multe sunt pictate pe glajă, sticla aceea lucrată manual, de meşterii glăjari. Privim sfinţii pictaţi şi... par să fie vii. Ne binecuvântează. Mai sunt şi câteva icoane pe lemn, pictate de acelaşi Zugrav Alexa, ca şi de un altul, Radu Munteanu.

Scena Judecăţii de Apoi

Ni se atrage atenţia asupra unui panou de secol XVIII, având reprezentată „Judecata de Apoi”. „Într-un fel, ne apropiem de pictura murală din Moldova medievală. Iisus, Soarele şi Luna - în registrul de sus - deci reprezentarea Timpului; Iisus e între Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, ca doi intermediari, iar în spate sunt cetele de îngeri. De la picioarele lui Iisus porneşte fluviul de foc, şi Judecata... Iată Tronul euthanasiei, cu Adam şi Eva, care au mâinile ascunse, fiindcă au îndrăznit să ia din Pomul Cunoaşterii. Aici, mâna lui Dumnezeu, care ţine balanţa. Un suflet care aşteaptă să fie judecat, dracii care încearcă să trişeze – iată, unul mic, s-a aşezat pe balanţă, doar-doar o reuşi să o încline). Dincoace, fiecare vine cu câte un sac în spate - asta înseamnă păcatele nemărturiste; dar îngerul păzitor nu stă degeaba, îi alungă. La Judecata de Apoi vin cetele drepţilor şi celelalte – reprezentate aici de evrei, turci, musulmani, frânci, nemţi... La Judecată, toată lumea va reînvia şi... iată-le aici: Zeiţa Mării şi Zeiţa Pământului...; şi, aici, toate păcatele... Dincoace, în Paradis, deja o avem pe Maica Domnului, între ngeri, şi pe tâlharul Barnaba, primul sfânt din Noul Testament, şi patriarhii...”
Biserica din Josani, ca multe altele din Maramureş, a trecut la greco-catolicism, după 1991. Tăindu-se un copac, au descoperit o cruce şi au considerat acela ca fiind un semn ceresc. Au adus bucata de lemn şi au expus-o în biserică. Și cealalată biserică veche din Budeşti, cea din Suseni, e greco-catolică. Aşa s-a hotărât satul, să se întoarcă la greco-catolicism. După anul 2000, aceasta, în care ne aflăm noi, a fost restaurantă. Mai întâi acoperişul, apoi uşa de la intrare, picturile de pe pereţii de lemn, icoanele. Acum, aici se slujeşte rar. De hramul bisericii, de Paşti, de Rusalii... Adică, duminica viitoare!

Legendele lui Pintea

Ieşind din biserică, ne oprim iar în fața cămăşii de zale a lui Pintea. Pintea Voinicul. Pintea Haiducul. La puţină vreme, Georgeta Iuga avea să se ţină de cuvânt, aşezându-ne dinainte legendele trecerii lui Pintea prin Budeşti. Aşa cum au fost ele tipărite, să le aibă pildă şi ăi de-or veni peste veacuri. „Transcrieţi-le cum vi le dau, numai să spuneţi că-s culese de aici, de la oamenii din aceste locuri”.
Asta şi facem, după cum se va citi mai departe...

1. Pintea din Budești

Într-o zi de duminică, oamenii din Budești, cum au ieșit de la biserică, s-au pus oleacă în povești, cum li-I obiceiul. Vorbeau despre Pintea. Și unul din ei zice:
- Să știți, măi, că Pintea tot la noi în Budești s-a născut, și nu la Vad, cum se laudă cei de-acolo. Că doară vezi, Pintea Viteazu aici și-a lăsat și zalele de fier și coiful de oțel și pistolul, în biserica din Budești. De-ar fi fost el din Vad, acolo și le-ar fi lăsat!
- Apoi da, dreptu-i, și eu zic.
- Aici la noi, în Budești, s-a născut. Aici a fost el pruncotan și apoi s-a băgat de păcurar, mai bine zis de porcar, la bocotanul cel mai mare din Budești. Și bocotanul acela l-a trimis într-o zi cu porcii sus la munte. Cum mergea el cu turma de porci, trece de-a lungul prin mai multe sate. Și odată numai, într-un sat departe de Budești, cum trece el cu porcii pe drum, din ocolul unei văduve sărace care avea mulți prunci, iese o scroafa văduvei și s-amestecă printre porcii lui Pintea. Și se tot duce cu ei sus la munte. Abia numai după ce-a ajuns sus, vede Pintea că o scroafă străină s-a băgat în turma lui. S-a tot întrebat el: oare de unde-o fi? Oare a cui o fi? Și s-a gândit s-o-nsemne bine pe scroafă, să se cunoască de către celelalte; să bage apoi de seamă: câți purcei va făta ea până or sta sus pe munte, pe toți aceia să-I pună la o parte ca să-I deie înapoi scroafa cu purcei cu tot aceluia de la care s-a pierdut.
Doi ani a stat Pintea la munte cu porcii bocotanului. În primul an, scroafa a fătat opt purcei – patru scrofițe și patru mascuri – care toți au crescut mari. În anul al doilea, scroafele tinere și cu cea bătrână au fătat douăzecișitrei de purcei. După doi ani, când s-a întors Pintea înapoi în Budești, prin toate satele prin care a trecut tot întreba de oameni:
- Nu știți cine-a pierdut amu-s doi ani o scroafă?
Până ce-a dat de văduva săracă, păgubașa. S-a oprit în fața casei sale:
- Dumneata ți-ai pierdut amu-s doi ani o scroafă?
- Eu, da, când te-ai dus cu turma la munte.
- Atunci uite, aci ți-s porcii: scroafa ta; ți-am adus-o înapoi cu încă 31 de porci și purcei pe care i-a fătat în cei doi ani cât au stat în munte. Porcii și purceii ei i-am însemnat pe toți, în cap, cu negru. Alege-ți-i iute că am de mărs mai departe, mi-i degrabă.
Săraca văduvă nu mai putea de bucurie. S-a apucat s-aleagă treizecișidouă de capete de porci din turma lui Pintea. Apoi Pintea s-a dus cu turma până ce-a ajuns la Budești. Dacă-a ajuns, și-a cerut simbria, dar bocotanul, în loc de simbrie pe doi ani, i-a dat înjurături și bătaie. Până ce Pintea s-a mâniat și l-a apucat pe gazdă, l-a trântit de pământ, i-a făcut capăt. Apoi a fugit sus pe Gutâi. Acolo s-a ascuns în pădure, să nu-l prindă jendarii.
Sus în munți s-a-ntâlnit cu alți prieteni haiduci, cu care a făcut legământ să umble împreună, să-i pedepsească pe cei răi și să-i ajute pe săraci. S-au înțeles ei într-o noapte și au coborât în sat; pe nevasta bocotanului și pe prunci i-au omorât; bunătățile le-au împărțit între săraci și ei au luat un sac întreg de bogății și le-au dus sus în munte. Acolo apoi trăiau ei bine cu cele ce-au adus, mâncări și băuturi. Aveau cu ei și un sac de bani. Și tot beau și tot mâncau și tot chiuiau voinicește.
Colecția Titus Bilțiu-Dăncuș. De la Mihai Andreica, 70 ani, Călinești, 1930. În MEMORIA ETHNOLOGICA, nr. 8-9/2003

2. Timpul lui Pintea în Budești

Așa o spus moșu mneu, ca și alți bătrâni din sat, că Pintea o venit aici în Budești de copil ic. L-o adus părinții de sluguță și l-o dat aici, la un bocotan. Că pe atunci era foarte greu de trăit și îmblau oaminii unde puteu să-și câștige de-ale gurii. Slujeau numa pântru mâncare și orice cârpe ca să se îmbrace. În orice timp se gândeu că ce va aduce zîua de mâine și cu ce s-or hrăni. Așa și Pintea, o rămas aicea sluguță la Gaboreanu, în Budești, ca să poată să-și agonisească pâinea cea de toate zilele, cu puterea lui ce o avea, așe, copil mnic. Că aiesta om ave slugi și slujnice, vite și oi multe, ierburi multe, peminte arătoare multe, unde semăna grâu de primăvară și ovăs mult. Lucra și el, sărăcuțul Pintea, ce I se poruncea, aducea și tăia lemne de foc, aducea apă, ședea la oi, da în strungă, ședea la vite. Toți îl mânau și îl adunau.
Pintea o petrecut aicea și mai bine și mai rău, da mai mult greu i-o fost că era mnic și nu o avut mnilă de la nime:
Că streinu-i tăt strein,
De i-ai face apa vin.
Când o crescut mare și s-o simțit tare, s-o pus pe gânduri. Numa tot se gândea. Și iată că, într-o primăvară, când s-o dus omătu, o ieșît să are de ovăs. Că așe spuneu bătrânii că ovăsul se samână în mustul omătului că atunci este roditor. O prins patru boi la jug și s-o dus să are pe Pripor. O început să are; el era pogonici, ducea boii de proțap să margă bine pe brazdă. Arau cu vo două pluguri și la fiecare plug erau prinși patru boi. Și mergând așa cu brazda toate plugurile până la prânzișor. Pintea s-o oprit cu aratul, o împlântat codoriștea în brazdă și o spus așa :
- Dacă codoriștea-aiasta va fi înfrunzită când ne-om înturna cu brazda iară aici, atunci eu oi pleca în lume.
Apoi o plecat iar înainte cu brazda, iar celelalte slugi au început să-l râdă și să-l batjocorească, cum a înfrunzi codoriștea și că unde a pleca. Da mărgând așa înainte cu aratul, s-o întors cu brazda la locul unde era codoriștea înverzită. S-o oprit cu aratul, s-o uitat la ea și s-o mnirat că ce mninune poate să fie. Iar Pintea o dat mâna cu tăte slugile câte erau la plug și o plecat în lume.
O trecut mulți ani, ba chiar s-o uitat de el și nu-l mai pomenea nime, nici de bine, nici de rău. Da,iată că după o lungă vreme, o sosit în Budești cam pe înserate o ceată de haiduci. Toți erau pe cai, călărește și cu desagi pe cai, în care aveau de mâncare, galbeni și câte toate S-o dus la gazda din copilărie și i-o zîs bună sara. Atunci gazda s-o spăret când o văzut ceea ce n- văzut niciodată.
- Ne primiți de mas? – o zîs Pintea cătă gazdă și i-o mai spus să nu se teamă că el i Pintea cel ce-o copilărit aici, că gazda nu-l cunoaștea, așa de atre s-o știmbat.
Atunci gazda i-o răspuns:
- Sara bună. Da, vă primnim.
O dat mâna cu toți și i-o invitat să intre în casă. Gazda o poruncit să se taie un berbec, din care le-o făcut de cină și o discutat prietenește. Văzând Pintea pe slujnică, o chemat-o la el și i-o spus să aducă blidu cel de lemn din care o mâncat el. Slujnica s-o spăret că n-o știut ce vrea, o cătat blidu, care era aruncat cine știe unde, l-o aflat și l-o adus lui Pintea, da toată tremura de frică. Pintea o luat blidu în mână, spunând:
- De două ori mi l-ai spălat când am fost aici, de două ori ți-l voi împle(a) cu galbeni!
S-o dus la desaga cu galbeni și așa o făcut, zicând:
- Dacă l-ai fi spălat de mai multe ori, de mai multe ori ți l-aș fi împlut!
Apoi s-o culcat și o durnit toți pînă dimineața. Iar dimineață s-o sculat și o plecat toți către Gutâi.
Colecția Ioan Dunca, Budești. În MEMORIA ETHNOLOGICA, nr. 8-9/2003

3. Cărările lui Pintea

Hotarul Budeștiului l-o călcat Pintea de multe ori, că îi era cunoscut din copilărie, unde o șezut la oi și la vite.
Și așa o trecut odată peste Câmptie, așa se numește un loc din Budești, cu haiducii lui, călărește, cu desagi și puști. Și s-o întâlnit cu un om care venea din pădure cu boii, trăgând un lemn cu tânjaua că pe atunci nu umblau cu tilegi în pădure, doar cu tânjaua de care erau prinși boii la jug, un capăt de lanț și o limbă sau două de cioflâng care se băteau în lemn și era tras așa până acasă.
Omu venea din pădure, așa cum v-am spus, și s-o tâlnit cu Pintea pe Câmptie și fără să zică nimic i-o luat un bou din jug, l-o jundet, l-o făcut bucățele și l-o fript. L-o chemat și pe om să mănânce, da omu n-o vrut ci o tăt zderat mereu. Să margă acasă încă nu l-o lăsat. După ce-au mâncat și s-au săturat cu toți, o zîs Pintea cătă om:
- Ai trăistuța în care-ai avut merinde?
Omu o zîs că are. Pintea o zîs:
- Ad-o aici!
Omu i-o adus-o. În traistă mai era o bucată de pită învârtită în ștergura de cânepă. I-o dat-o lui Pintea. Pintea s-o dus la desaga cu galbeni și i-o împlut-o zicând:
- Dacă ai fi mâncat și nu ai fi zderat atâta, eu ț-aș fi dată mai mulți galbeni!
Omu o plecat de-acolo cu un bou și cu o trăistuță cu galbeni. Femeia lui, când l-o văzut venind de peste coastă cu un sîngur bou, s-o spăret că ce I s-o întâmplat. Ieșindu-i înăinte l-o întrebat, da omu o râs. Femeia i-o zîs:
- Zii numa cu un bou din pădure și încă râzi!
Atunci omu i-o întins trăistuța cu galbeni zicând:
- Ia trăistuța-aiasta și vezi ce-I în ie!
Femeia o luat trăistuța, da era tare gre; atunci l-o întrebat ce i s-o întâmplat. Intrând în casă i-o povestit toată întâmplarea.
Până atuncin omu o fost sărac, dar cu galbenii primiți de la Pintea, omul s-o făcut bogat și de atunci și până astăzi la familia aceea de oameni i se zîce a Bogatului.
Colecția Ioan Dunca, Budești. În MEMORIA ETHNOLOGICA, nr. 8-9/2003