Cultura caisului

Caisul nu este deosebit de pretenţios la umiditate, mai ales atunci când este altoit pe zarzăr şi migdal, având nevoie de cantităţi de 500-550 mm precipitaţii anuale, uniform repartizate, din care cel puţin 250-300 mm în perioada de vegetaţie. În condiţii de secetă dă producţii mici, fructele sunt slab suculente, sensibile la pieirea prematură, însă reacţionează bine la irigare.

Pretenţia cea mai mare pe care o impune caisul este prezenţa luminii.În condiţii de lumină slabă, lăstarii nu se maturază bine, degeră uşor iarna, iar fructele sunt slab aromate.

Se plantează cu bune rezultate pe soluri uşoare (25 – 30 % argilă), permeabile, calde, cu apa freatică la 2.5-3 m. Este motivul pentru care locul ales din grădină trebuie să fie cel mai favorabil, feriţi de curenţi, vânturi reci şi brume. Sudul ţării şi parţial partea de vest sunt zonele cele mai favorabile pentru cultura caisului, iar printre cele mai bune soiuri aclimatizate la condiţiile României menţionăm: Mari de Cenad, Rozal, Mamaia, Selena, Venus, Litoral şi Umberto.

Pregătirea terenului se face după tehnologia obişnuită. Plantarea pomilor se face toamna, eventual primăvara foarte devreme, căci prinderea la cais se realizează foarte greu. Distanţele de plantare sunt de 5-6 metri între rânduri şi 4-5 metri pe rând. Dacă plantarea se face toamna se face un muşuroi mare de pământ peste rădăcini pentru a le feri de ger. Scurtarea verigii altoi se face numai primăvara la 60-70 cm, iar rana se unge cu vopsea de ulei, în mod obligatoriu.

Ca sisteme de coroană se recomandă: vasul ameliorat, vasul întârziat aplatizat, palmeta liberă. Formarea coroanei se realizează prin tăieri în uscat şi operaţiuni în verde. Întrucât la cais lăstarii ating frecvent lungimi de 60-100 cm, ei trebuie scurtaţi, atât viitoarele elemente de schelet, cât şi cele de garnisire, în caz contrar, coroanele rămân rare, degarnisite.

Tăierile la cais, oricare ar fi ele, se fac numai în verde şi primăvara în preajma umflării mugurilor, niciodată pe timp geros. Sub cais, solul se menţine afânat şi curat de buruieni.

Irigarea caisului este necesară în zonele secetoase şi mai ales atunci când pomii sunt încărcaţi de fructe. Se va uda cu mare atenţie pentru a evita băltirea, care este foarte periculoasă la cais. Se recomandă minim trei udări: la întărirea sâmburilor, la intrarea fructelor în pârgă şi încă una sau două udări după recoltare.

Fertilizarea se face în funcţie de starea de fertilitate a solului. Caisul are nevoie mai mare pentru fosfor şi azot decât mărul şi părul, de asemenea are nevoie de calciu şi bor. Se consideră normale dozele de 100 kg/ha azot administrat în trei reprize, 30-50 kg/ha potasiu şi 150-200 kg/ha fosfor care se încorporează toamna cu arătura. Periodic, se administrează gunoi de grajd sau se cultivă plante ce se încorporează ca îngrăşământ verde.

Principalele boli ale caisului sunt: monilioza, ciuruirea frunzelor, plum-poxul şi cancerul uscat. Dăunătorii sunt păduchele ţestos, păduchele din San Jose, păduchii de frunze, viermele prunelor, viespea cu ferestrău, păianjenii. Bolile se combat prin 1-2 tratamente înainte de înflorit cu zeamă bordoleză 1.5-2.0 % iar după înflorit cu fungicide organice sau sistemice.

Procesul de maturare a fructelor are loc destul de grupat în cadrul soiului, în circa 5-7 zilele, fructele unui pom se pot recolta. Pentru o calitate foarte bună se poate efectua recoltarea eşalonată în 2-3 treceri, dar în practica curentă, recoltarea se face dintr-o trecere. Stabilirea momentului optim de recoltare este important, deoarece după desprinderea de ramură fructele nu continuă să-şi îmbunătăţească însuşirile gustative, iar recoltate târziu, ajunse la maturitatea deplină, sunt perisabile şi cad foarte uşor din pom. Pentru fructele destinate consumului în stare proaspătă, recoltarea se face manual, în momentul în care culoarea devine caracteristică soiului pe circa 2/3 din suprafaţă. Dacă fructele trebuie transportate la distanţe mari sau pentru export, recoltarea se face când culoarea pe partea umbrită a fructului virează de la verde la galben. Fructele destinate industrialiazării se recoltează la maturitatea deplină, de obicei, prin scuturare pentru a reduce cheltuielile.

Deoarece fructele scuturate au leziuni, ele trebuie să ajungă cât mai repede posibil la locul de prelucrare, unde fie sunt prelucrate, fie sunt conservate cu anhidridă sulfuroasă. Producţia obţinută este diferită în funcţie de soi, vârsta pomilor şi condiţiile climatice, fiind cuprinsă între 10-20 t/ha.