Ochiul stăpânului îngraşă vita

Chinul indurat de căţel a fost, este încă, un cui înfipt în creierul meu şi umbreşte toate dovezile de iubire pe care le am acum faţă de animale! Gelu era liber numai noaptea când curăţa curtea de şobolani, şoareci şi hoţi cu o râvnă pe care ar fi invidiat-o orice bodyguard din ziua de azi. Dacă i-aş fi dat mâncare la timp, poate n-ar mai fi luat coltucul ucigaş, dacă aş fi ştiut ceea ce ştiu acum despre animale poate l-aş fi salvat, nu atât de moarte cât de durerile indurate Au trecut atâţia ani, aproape 50, şi nu mi-am iertat greşeala de a nu-l fi iubit pe Gelu aşa cum a meritat chiar dacă în venele lui nu curgea sânge de câine de rasă.

Ce calităţi îi mai trebuiau lui, căţelului care, fix la 10 seara, pleca după mama la serviciu, fără să se lege de nimeni de pe drum; se aşeza la poarta instituţiei unde lucra ea aşteptând să iasă şi să o aducă, în siguranţă, acasă. Şi tot el, din lanţul lung cu care era legat pe o sârmă ce traversa toată bătătura, ca să ajungă la mâncarea şi apa de sub dud şi, deci şi la umbra deasă dar şi la culcuşul lui din cuşcă şi, în acelaşi timp şi la poartă, prindea toţi şerpii care traversau curtea lăsând urme întortocheate ca nişte desene suprarealiste , apoi, vesel, cu reptilele în colţi dând din coadă, venea în uşa bucătăriei să se laude cu isprăvile lui de paznic neobosit.

Aveam şi o vacă, Joiana, aveam să aflu mai târziu când a dispărut şi ea definitiv făcând loc unei capre, pe numele ei, Florica, că a murit într-o noapte, în baltă, acolo unde tata a dus-o să trăiască alături de porcii şi oile pe care le creştea într-un fel de fermă. Caii nu-i mai ţin minte așa de bine, pe ai noştrii, ni i-a luat cooperative agricolă ! Tata făcea parte din neamul poreclit, “Maringhiţă, cai de lustru”, vă imaginaţi de ce, sigur că da, pentru că aveau cei mai frumoşi cai din sat. Ţin minte, însă, caii aceia amărâţi, păcatele lor le-au preluat cei ce i-au adus în starea aceea costelivă, care păşteau în lunca Borcei, când nu era inundată, evident, o vegetaţie sărăcăcioasă , aproape uscată, ce se ivea printre crăpăturile pământului argilo-nisipos mai puţină, chiar, decât broaştele din zonă. Nici nu ştiu la ce mai foloseau caii aceia, erau singuri printre jocurile noastre, morţi de foame şi dor… de stăpânii lor de altădată! Și, într-o zi au dispărut! Ştiu doar clătinatul tatii din cap a milă când, de sus, de pe mal, ne chema la masă pe noi, copiii lui, aflaţi printre caii pe post de jucării second-hand, şi strecura şi un sâsâit printre dinţi, a înjurătură, cred, adresată celor care hotărâseră soarta căluţilor condamnaţi la lipsă de iubire!

Aveam şi sute de gâşte ciufulite şi raţe leşeşti, din cele tăcute pentru a nu deranja odihna omului, toate semisălbatice pentru că doar noaptea se mai întorceau pe acasă de pe gârla din preajma satului aflată şi ea lângă islaz, lăsând dâre de fulgi şi pene pe uliţă de parcă ningea în plină vară! Păsările acestea gustau zilnic libertatea , nimeni nu le număra decât cu o privire care evalua grosimea cârdurilor din care se alegeau, în obor, câteva adaosuri la varza dulce sau ciorba cu stele multe. Nu le simţea nimeni lipsa ci, doar prezenţa…în pernele, cele moi şi în bucatele cele mai gustoase, aşa cum numai cele pline de iubire pot fi! Alături de găinile şi cocoşii din ogradă, păsăreturile acestea duceau faima gospodinelor cu noroc la păsări!

Aveam şi stâne de oi în preajma satului unde se prepara brânza, doar, pentru că animalele erau întodeauna în altă parte; grele de povara cojoacelor de lână; le zăream, mai apoi, iarna, la adăpostul saivanelor păzite de câini mari, vrednici şi mereu sub cerul liber. Dobitoacele acestea s-au născut pentru noi, mă întrebam şi mă întreb? Şi dacă este aşa, de ce viaţa lor trebuie să le fie chin, uneori, în preajma neomenoşilor stăpâni? De ce nu le îndulcim, noi oamenii, aleşii soartei, anii lor puţini şi numărati tot de noi, cu sârg şi interes?! Afost nevoie şi de o lege, în acest sens, pentru a statornicii limitele relaţiei om-animal, era nevoie?! Întrebări răscolitoare la care răspunsul celor care s-au născut în preajma necuvântătoarelor, ţăranii, s-ar putea regăsi cu dragostea sau lipsa acesteiua faţă animale de la naşterea lor până la finalul hotărât tot de ei, că doar oamenii au drept de viață și de moarte asupra altor finite! Oare, este firesc?! Ochiul stăpânului îngraşă vita, este adevărat, de multe ori, de foarte multe ori, în prezenţa iubirii, însă, faţă de animalele care, i-au oferit omului, fără să-I ceară nimic, hrană, sprijin şi ocrotire! O lecţie de viaţă profundă ca privirea unui cal hăituit de “dragostea “ stăpânului ! Înţelegeţi, ce vreţi!

Autor: Autor: Vasilica Ghiță Ene