Domnul Cocea de vorbă cu Pantelimon. JURNALISTUL ȘI TÂLHARUL

La fel cum desprinsa de realitate este si povestea intalnirii dintre banditul Toader Pantelimon si printul Aristide Caradja (cunoscut pentru colectia lui de lepidoptere, peste 250.000, aflata azi in patrimoniul Muzeului Grigore Antipa), cand Printul se ofera sa-i obtina gratierea, daca se preda. Dar, vorba unui humulestean, care vorbeste-n pagina de ziar ca din cartea lui Creanga: "Apoi, da! ce sa cred eu, d-le Ioane? Daca l-ar fi poftit printul la masa, poate ca Pantelimon l-ar fi ascultat, dar la temnita... omului i-a fi venit mai greu... fireste! caci e foarte usor sa fii galanton... la spatele altuia!”

Poftit, nepoftit, Pantelimon tot la temnita a ajuns. Dar se zice ca inainte de a ajunge in inchisoare, l-a sarutat un jandarm. Tocmai capitanul Ion, cel caruia i s-a predat. Cica banditul i-ar fi zis: "Sa nu ma bati!”. Iar capitanul i-ar fi raspuns talharului cetluit: "Nu te bat. Ba, iaca, am sa te si sarut”, si i-a cuprins obrajii in palme, pupandu-l in vazul tuturor. A fost ultimul gest bland de care a avut parte, inainte de a fi inchis pentru douazeci de ani la ocna grea.

Iata si reportajul lui N.D. Cocea din „Dimineata” din 8 august 1911

„Cum se prezinta Pantelimon
Pantelimon nu e un erou. Nimic in atitudinea, in miscarile lui, in portul, in vorba lui, aminteste de haiducii mandri si indrazneti de odinioara.

Vremurile legendare au disparut, si cu ele, iataganele, pistoalele la cingatoare, fugarii neinstrunati si cusmele pe-o ureche. In vremea noastra prozaica si burgheza, insusi Pantelimon trebuie sa se supuna obiceiurilor existente si sa cutreiere padurile in hainele comune ale taranului trait o buna parte din viata pe la fabrici sau in oras.

Dar daca Pantelimon nu are infatisarea unui erou, are in schimb, in hainele si in trasaturile figurii lui, toata mizeria, toata tristetea, toata deznadejdea taranului alungat, prigonit, jefuit, impilat, fara speranta unei sorti mai bune decat in fuga sau in revolta. Ghemuit langa trunchiul unui copac, pare obosit si sfarsit. Daca n-ar fi pusca cu doua tevi –iar nu un Manlicher, cum sustineau autoritatile – culcata la picioarele lui, nimic n-ar spune ca in fata mea statea banditul temut, care de trei luni de zile poarta pe urmele lui corpuri intregi de soldati si de jandarmi. Vorbeste intr-un glas incet, cu glas taraganat si ostenit.

Ce l-a indemnat s-apuce calea codrului
- Ce eram sa fac? Am fost condamnat, in lipsa, la un an si jumatate inchisoare. Am fost condamnat pe nedrept. Am intrebat pe unii si pe altii daca pot sa scap de temnita. Unii mi-au spus ca am dreptul de opozitie, altii ca am alte drepturi, si altii ca nu mai am niciun drept. Nici ei nu stiu bine. Cand veneau sa ma ia pe sus, prindeam de veste si fugeam din sat. Ma intorceam dupa o bucata de vreme, dar tot pe ascuns, sa nu ma prinda. Asta nu mai era trai. Nu spun ca nu castigam de ajuns. Cand omul e muncitor, nu moare de foame. Doar nu m-am dat niciodata inlaturi de la munca. Dar m-am nascut intr-un ceas rau. Mi-a fost, pe semne, scris sa nu se aleaga nimic de osteneala si de munca mea. Asa e croita lumea. La unii prea mult, la altii, cenusa in vatra. SI nu pot sa spun ca am fost un rau si un ticalos. Cat mi-a stat in puteri, am ajutat pe altii mai nevoiasi ca mine. Cand aveam un ban de prisos, nu-l cheltuiam singur. Cati oameni nu sunt mai naraviti ca mine si, daca au noroc, le merg toate din plin. Eu n-am avut noroc.

Pantelimon se opreste o clipa pe ganduri. Pare dezgustat sa mai vorbeasca si pare ca nu mai are ce sa-mi spuna.
Il intreb:
- Dar de ce ai apucat calea codrului si de ce ai iesit la drumul mare?
- Apoi ti-am spus. Vroiau sa puna mana pe mine si sa ma duca iar la inchisoare. Nu vreau sa mai vad inchisoarea cu ochii. Mai bine moartea. Ce pateste omul acolo numai eu stiu. Din bun, teafar, iesi beteag si cu sufletul otetit. Mi-am luat mai bine lumea in cap. N-am plecat din sat sa ma apuc de hotie. Nu ma gandeam la una ca asta. Am trait, numai Dumenzeu stie cum, cu ce-mi pastra unul si altul, si cu ce gaseam in padure. Intr-o zi, ma razbise foamea si-am pradat. Daca e un pacat, il iau pe suflet. N-am luat de la cel sarac, nici de la vadane, nici de la copii.

Cei bogati nu dau de voia lor. Trebuie sa-i mai strangi din cand in cand in chingi ca sa mai lase oleaca din ce-au pradat pe spinarea noastra. Cand o veni vremea sa-mi ispasesc pacatele, o sa fiu cu sufletul impacat pentru ca am dat si eu, la nevoi, o mana de ajutor si pentru ca n-am trecut pe langa o casa de crestin fara sa las ceva intr-insa.
Si-or aminti macar ei de mine si m-or caina daca m-or trimite la ocna legile si bogatii.
Altceva ce sa mai spun?

Complicii lui Pantelimon
- Spune-mi daca toate pradaciunile la drumul mare care se pun pe seama ta, le-ai facut singur, sau cu altii?
- Ce-am facut, am facut eu singur. De ce sa cada pacatul pe altii? O sa dau eu seama de tot.
- Cum se face atunci ca erai aproape in acelasi timp si la Botosani, si in Suceava, si in padurile Neamtului? Erati mai multi.
Pantelimon isi ridica capul.
Simt in intuneric privirea lui pironindu-se asupra mea, ca si cum ar vrea sa-mi citeasca in suflet.
- Eu iti vorbesc de mine, nu de altii. Ce-au facut altii, e treaba lor.
Si Pantelimon tace incruntat.

Am inteles si-am schimbat vorba.
- Dar, asa singur cum esti, trebuie sa o duci greu fara adapost si cu poterile dupa tine.
- Rau, dar tot mai bine ca in temnita. O zi mananc, doua rabd, si vremea trece. Padurea e a mea, nu dau seama nimanui. Si poterile…
Nu vad zambetul lui Pantelimon, dar din sunetul glasului simt ca trebuie sa zambeasca.

Jandarmii si Pantelimon
- Ce sa faca poterile in padurile astea? Mai degraba gasesti un ac intr-un car cu fan. Eu bat potecile si ei trec pe drumul cel mare. Apoi calca greu, de li se aude mersul de la o posta. Si cand pasesc mai pe infundate, imi da de veste domnul capitan cu automobilul dumisale. Cate-odata au trecut la doi pasi de mine, si eu radeam de ei, ascuns in rugi.
Ce sa gaseasca! Daca le-as trimite vorba ca sunt in cutare loc, tot n-ar gasi chipul sa treaca pe langa mine fara sa ma vada, fara sa ma vada, sau sa ma caute pe jos, cand eu as sta pitit intr-un copac. Doar sa dea foc padurilor! Unde mai pui ca omaenii tin cu mine, nu cu dansii.
- E adevarat. Am vorbit si eu cu oamenii de prin imprejurimi si toti te vorbesc de bine.
Pantelimon isi ridica privirile si ma intreaba cu interes:
- Ce spun de mine?
- Te lauda si n-ar vrea sa te vada incaput pe manile jandarmilor.
- Saracii! Indura si ei destul de pe urma mea, dar mai mult indura de pe urma lor. Cum poate omul sa fie asa de cainos la inima? Doar sunt tarani ca si noi, si daca au pus un mondir pe dansii, cred ca sunt coborati cu harbozul din cer si ca au dreptul sa ne taie si sa ne spanzure. Pe mama au batut-o. Eu n-am batut pe nimeni si n-am varsat sange de crestin. Dar daca mi-ar cadea in palma jandarmul care a batut-o…!

Pantelimon nu-si sfarseste fraza. Numai pusca stransa in pumni trosneste ca o amenintare. Nu intrerup clipele astea dureroase si tragice. Apoi continua el singur, incet, strangand din dinti, ca si cum ar vorbi numai pentru dansul.

- De la mine sa-si mute gandul. N-o sa incap pe mana lor. N-o sa ma aiba nici mort in mana lor. Decat sa mai indur ce-am indurat, mai bine imi rapun viata singur. Cate-odata nu mananc zile intregi. Mai bine sa nu mananc, decat sa traga cainii astia din carnea mea. Is fara mila, domnule. N-au suflet in ei. Cand ii stiu prin padure, mai bine as vrea sa dau ochii cu un mistret decat cu dansii.

Ce va face de-aici inainte
Il intrerup.
- Si, cu toate astea, n-o sa poti scapa multa vreme de mana lor. Acum, cat e vara, tot poti sa te mai ascunzi. Dar ce-o sa faci cand s-o rari frunza si cand o incepe sa sufle vantul iernii?
- Pana atunci mai este. Ce-o fi pana atunci oi vedea. Oi gasi si eu un adapost sau m-oi duce unde s-o vedea cu ochii. Numai pe ei sa nu-i vad, incolo e tot una. Am mai fost prin strainatati.
Nu mi-e greu sa muncesc. Oi mai munci cum am mai muncit, si mi-oi tine si eu viata de azi pe maine. Daca m-am intors, e pentru ca mi-a fost draga casa si-am crezut ca m-or fi uitat jandarmii si nu s-or mai tine darz de capul meu. Nu m-au uitat insa. Cand avem vre-un drept, Statul uita sa mi-l dea, dar cand avem sa luam ani de inchisoare, atunci nu uita. Asa e cu noi, taranii.

Incerc sa-l conving ca ar putea totusi sa scape de mainile jandarmilor si altfel.
- Inteleg ca ti-e groaza de jandarmi. De ce nu incerci sa fugi de pe-aici, sa te duci, de pilda, la Piatra sau la Bucuresti si sa te predai procurorului? Acolo nu te-ar atinge nimeni. Din contra, ti-ai usura mult situatia. Chiar judecatorii ar fi mai blanzi cu tine, stiind ca te-ai predat singur.
Pantelimon da din cap.
- Usor de spus, greu de facut. Pana la Piatra nu sunt tot paduri. Jandarmi sunt insa berechet, slava Domnului. Tot pe mana lor as intra. Si-apoi, chiar daca as ajunge cu bine la Piatra sau, cum spui dumneata, tocmai la Bucuresti, nu m-ar arunca iar la inchisoare si n-as fi pazit tot de jandarmi?
Cine m-ar scapa din manile lor, acolo, cand m-ar bate si m-ar omori pe infundate? Porcurorul? Dar ce stie el de ce se intampla la spatele lui? Cand m-au inchis intaia oara, nu m-au batut, nu m-am plans si nu s-a rastit la mine judecatorul ca sa tac, ca asa avem noi, puscariasii, obiceiul sa ne vìtam ca ne-a omorat cu o palma. Dar daca procurorul, cum spui dumneata, e un om de omenie, de ce a lasat sa se bata oameni nevinovati? de ce n-a zis nimic cand jandarmii au batut pe mama mea si pe frate-meu? Ce-au facut ei? Au pradat la drumul mare? Au fugit in padure? De ce i-au batut? Lasa, domnule! Dumneata esti din Bucuresti. Acolo o fi lumea altfel. Dar aici, domnul procuror n-aude, nici nu vede cum sunt schingiuiti taranii.
Am tacut. Ce sa-i raspund?
Sa-i spun ca se inseala? As fi mintit. Sa-i fagaduiesc ca-I vom lua cativa avocati pe raspunderea noastra? Nu-mi fac iluzii de autoritatea noastra in fata ilegalitatii autoritatilor. Cand mi-am adus aminte ca politaiul orasului, in aceeasi zi, indraznise sa calce peste toate legile care asigura libertatea cetateneasca si sa-mi declare ca ma va izgoni cu forta din oras, am inteles ca, daca cu noi, care cunoastem legile, care oricum facem parte din clasa stapanitoare, care avem indaratul nostru forta relatiilor, a presei, a putintei de a ne apara, se procedeaza astfel, cum trebuie sa se procedeze cu aceia care, in viata lor batjocorita, impilata, strivita de oameni saraci si neputinciosi, nu gasesc o ureche care sa-i asculte, un suflet care sa-i inteleaga si un tribunal care sa le dea dreptate.
Sa mai insist pe langa Pantelimon sa se predea, dupa tot ce cunosc moravurile tarii asteia? Mi se pare ca as fi indeplinit cu cunostinnta oficiul mizerabil de agent politienesc.

Ultimele cuvinte
N-am sa mai insist, prin urmare, dar am simtit nevoia sa-i dau o ultima asigurare ca orice s-ar intampla, daca vre-odata se va preda sau va cadea in mainile justitiei, sa se gandeasca la mine si sa fie sigur ca va gasi departe, al Bucuresti, cativa avocati care sa-l apere si sa pledeze pentru dansul. I-am zis:
- Pantelimon, nu ma priveste trecutul tau. Ce-ai facut nu se mai poate intoarce. Ca avocat insa, o sa-ti dau un sfat pentru viitor, ca raspalta a increderii pe care ai avut-o in mine. Fereste-te, Pantelimon, ca de foc, sa faci moarte de om. Hotia la drumul mare e o fapta grava; poate fi insa insotita de circumstante usuratoare. Omorul insa nu are, nu va putea avea nicio ingaduire. Pantelimon, sa nu omori niciodata!

Si atunci, am asistat la o scena muta, care se poate descrie, dar care nu se poate reda in intensitatea ei simpla si salbatica.
Pantelimon a ridicat pusca de jos, a cantarit-o, s-a uitat lung la dansa, apoi incet, cu indoiala, cu neliniste si, in sfarsit, cu o miscare brusca, a descarcat-o.
Cartusele au cazut la pamant.
Ce aveam de-acum sa ne mai spunem? Toata firea, toata viata "banditului"erau in gestul acela.
I-am strans mana si nu mi-a fost rusine ca i-am stans-o.
Am vorbit catva de viata lui, de nevoile taranilor pe care le cunostea bine, de mama si de fratele lui. Mi-a spus ca, daca voi scrie la gazeta, sa scriu ca nu i-e mila atat de viata lui pierduta, cat ii e de viata celor lasati acasa si care patimesc de pe urma lui. Mi s-a plans ca sufera de mana stanga, care i-a fost ranita in tinerete.

L-am intrebat incotro are de gand sa plece si mi-a aratat padurea.
- Pe aici, incolo.
- Nu stii unde?
- Nu stiu…
L-am indemnat, daca va avea vreodata ceva nou sa ne spuna, sa scrie pe adresa ziarului "Dimineata" la Bucuresti.
Si cum vremea trecea repede si se facea de ziua, ne-am despartit, el pierzandu-se in negura padurii, eu intorcandu-ma pe alt drum spre Targul-Neamt.

Intoarcerea In oras
Am intrat pe bariera orasului inca pe intuneric. Orasul dormea ca mort. Nici drumeti rataciti, nici procesiuni de caini, nici tipetele stridente ale gramofonului.

M-am aruncat imbracat in pat si am asteptat, cu ochii pironiti in tavan, cu sufletul fericit si usor ca pana, revarsatul zilei. Numai cand lumina zilei navali victorioasa in odaie, am lasat storurile, m-am dezbracat si am cazut ca mort in asternut.

Uitasem insa usa deschisa si servitoarea m-a trezit de dimineata.
Pe la zece, am placerea sa primesc vizita domnului politai Coroi, care mi-a marturisit cu tristete ca descinderile autoritatilor din aceeasi noapte fusesera deznadajuitor de infructoase. Pantelimon nu fusese gasit. Cine stie unde se ascunde!

Coborandu-ne in restaurant, am schimbat un salut prietenesc cu simpaticul capitan de jandarmi si am comunicat domnului politai ca sunt cu totul la dispozitia domniei sale.

- Mi-am facut bagajele si n-aveti decat sa dati ordinele necesare ca sa fiu insotit de agentii dumneavoastra pana la gara.

Vazandu-ma asa de dispus sa plec, domnul Coroi a crezut ca e mai bine sa uzeze cu mine de diplomatie provinciala.

- Sa plecati? De ce? Nu va alunga nimeni. Puteti pleca, sigur, daca vreti. Eu respect libertatea presei!

Sarmana libertate.
I-am facut cunostinta o ultima data in Targul-Neamt cand, ducandu-ma la posta sa anunt ducandu-ma la posta sa anunt telegrafic directia "Diminetii" ca m-am "intalnit cu persoana in chestie", bietii amploiati, in lipsa dirigintelui, intorceau telegrama pe toate fetele si nu indrazneau s-o primeasca.

Au primit-o, in sfarsit, si-am putut sa plec, nu insa fara sa ma razbun putin si sa fac o ultima festa inteligentilor emisari ai domnului Panaitescu.

Pe agentul domniei sale V. Gologan si proaspatul meu prieten, am putut sa-l fotografiez, cu consimtamantul lui, chiar in usa localului politiei din Targul- Neamt si, dupa cererea lui, intre doua respectabile doamne, flirturile sale.

Ziarul guvernamental "Epoca" nu va mai putea sa contesteze astfel existenta sau prezenta la Targul-Neamt a acestui agent.

Iar, pe de alta parte, trecand la o parte pe complicele meu, inaltul personaj de la Siguranta, i-am soptit misterios la ureche:
- Victoria e a noastra! Zilele astea vei primi o scrisoare de la Pantelimon!
- Cum? Ai vorbit cu dansul?
- Ce-ti pasa? Vei primi scrisoarea. Numai sa nu pleci la Bucuresti.
- Nu…raman aici…

Si inaltul personaj de la Siguranta generala a Statului roman se facu mai intaI galben, apoi rosu de multumire, de fericire, de speranta.
Mi-a strans mana tare, pe furis.
Daca nu i-o fi luat-o jandarmii inainte, probabil ca si astazi asteapta scrisoarea lui Pantelimon.
Semnat: N.D. Cocea
Din "Dimineata" din 8 august 1911