„Suntem țara întunericului!” Acum un secol, doar 1% dintre țăranii români știau carte

Analfabetismul era o plaga sociala, care ataca la fel de puternic ca si holera ce revenea in fiecare primavara, ori ca tifosul exantematic, sau precum ciuma si pelagra. Si bolile trupului, si lipsa de scoala (si, in consecinta, privarea de sanse) "preferau' acelasi larg segment de populatie.

La începutul anului 1912, un dascal dintr-un oras de provincie, muncitor si modest, incepuse o lupta personala pentru luminarea poporului. Era pe vremea cand apostolatele invatatorilor si-ale dascalitelor din Ardeal erau cantate de Octavian Goga. Numai ca invatatorul Constantin Apostoliu (nume predestinat, dupa cum se vede!) nu traia in Ardealul inchis intre granitele Imperiului Austro-Ungar, ci intr-unul dintre orasele mari ale Regatului Romaniei, la Galati.

In vreme ce pe taram politic prea putin se vorbea (si se facea) pentru luminarea maselor, in timp ce legaturile sociale nu erau cu mult mai stranse decat fusesera in 1907, bunaoara, cineva trebuia sa provoace o analiza temeinica si, de ce nu?, o schimbare. Iar daca rascoala din 1907 incepuse cu acel strigat: "Noi vrem pamant!”, de asta era nevoie si acum. Strigatul acesta a venit, sfasietor, de la Galati, insa nu ca o cerere, ci ca o constatare dureroasa: "Suntem tara intunericului!”.

Invatatorul Apostoliu – apostolul Apostoliu – a inaintat Ministerului de Instructie un memoriu, aratand cat de putin poate propasi o tara al carui popor face uz de alfabet intr-o atat de mica masura. Apostoliu luase ca reper chiar o statistica a Ministerului Instructiei, din 1911, in care se arata ca in Romania doar 31% din populatia adulta era stiutoare de carte. Sigur, daca pui aceasta statistica in balanta cu alta mai veche, din 1882, cand doar 15% din populatie invatase buchiile, pare sa fie un progres...

85% dintre cei care fusesera la scoala uitau sa scrie si sa citeasca
Invatatorul galatean nu se multumeste cu aceasta dare de seama impersonala, care arata cat la suta din populatie urmase macar cateva clase, cel mult cursul primar. El face propria lui analiza, incercand sa afle cati dintre cei care au urmat o forma sau alta de scolarizare mai stiu sa citeasca ori sa scrie, iar cei care n-au uitat, cat de bine scriu si citesc... Si iata care sunt concluziile la care a ajuns: "dupa tirajul ziarelor si al publicatiilor populare, tinand cont de faptul ca un ziar era citit de mai multe persoane care locuiau in aceeasi casa, cei care citeau curent reprezentau doar 3% dintre cei care au urmat vreo forma de scolarizare'. Daca ii adaugai pe cei care citeau ocazional, ca si pe abonatii bibliotecilor, ajungeai la un procent maxim de 5%. 5% din cei 31% la suta de romani care fusesera scolarizati, adica aproximativ 1,5% din populatia adulta se folosea, in mod curent, de stiinta de a citi si a scrie!

Ce se intampla cu restul de populatie care, totusi, a fost la scoala macar vreo cativa ani? Tot analiza facuta de invatatorul Apostoliu ne lumineaza. 10% dintre cei care au invatat sa buchiseasca scriau sau citeau foarte rar, cel mai adesea atunci cand trebuiau sa semneze un document (asta inseamna cam 3% din populatia adulta a tarii). Ceilalti – cei mai multi! - au uitat cu desavarsire rostul literelor, continuand sa se semneze prin... punerea pe hartie a degetului inmuiat in cerneala. Adica 26% din populatia adulta - si vorbim de cei care au fost macar si-un an-doi la scoala - era tot atat de nestiutoare ca si restul de 69%, care niciodata n-a calcat intr-o sala de clasa. Tragica situatie!

Daca tinem cont de faptul ca Regatul Romaniei, conform recensamantului din 1912, avea 7,2 milioane de locuitori, din care aproximativ 4,5 milioane adulte, si daca acceptam calculul lui Apostoliu, care arata ca 4,5% dinte romanii majori erau in stare sa scrie si sa citeasca, in mod curent sau ocazional, rezulta ca, de fapt, doar cu putin peste 200.000 de romani – dintr-un milion si patru sute de mii care fusesera scolarizati – mai stiau sa scrie si sa citeasca.

Mai putin de 1% dintre locuitorii satelor erau stiutori de carte
Mergand prin sate si facandu-si propria-i cercetare, invatatorul Constantin Apostoliu a mai ajuns la o concluzie: in mediul rural, stiutori de carte (de-adevaratelea!) erau mai putin de 1% dintre locuitori.

Pornind de la premiza ca aproape o treime dintre cei nestiutori de carte a stiut candva alfabetul, apostolul galatean scrie in memoriul sau, adresat ministrului Instructiei, C.C. Arion, ca o solutie pentru a imbunatati aceasta stare de lucruri este a se pastra viu alfabetul in randurile celor care l-au cunoscut candva. Sa-l pastreze viu in randul absolventilor scolilor primare din mediul rural, astfel incat acestia sa se numere in continuare printre cititori (ocazionali sau permanenti) si nu sa ingroase randurile analfabetilor.

Cum se poate face asta? Mai intai prin insuflarea dragostei de lectura, in randul elevilor din clasele mici. Apoi, prin infiintarea si dotarea de biblioteci, la sate. Asta ar face elevul de scoala primara sa prinda drag de carte, sa o deschida chiar si intr-ascuns, nu "sa o lege de gard'. El credea ca statul, ministerul Instructiei ar trebui sa sprijne initiativa unei colectii de legende, balade, povestiri, elemente de folclor si de istorie si alte scrieri de mici intinderi, usor de citit, care sa fie tiparite in carti nu mai mari de 64 de pagini, ieftine, si care sa apara sub o titulatura lejera - de exemplu: Mica biblioteca sau Biblioteca scolarului. Seria sa aiba aparitii periodice – saptamanale - si sa poata fi achizitionata de fiece scoala, pe baza unui abonament. Pentru a arata cum trebuie facut, Apostoliu a atasat memoriului sau si macheta primului volum din "Mica biblioteca'.

Proiectul avea sa prinda, insa nu la anvegura pe care o clama Constantin Apostoliu. De altfel, politica seriilor si colectiilor populare era deja promovata de vreo trei decenii, de editori, care vazusera in asta o afacere. Dar se pare ca nu era suficient sa vinzi ieftini, trebuia si sa insufli dragostea de carte.

Apoi... au urmat anii de razboi (al doilea razboi balcanic, primul razboi mondial, cu refugiul la Iasi) si multe nu s-au putut implini. Dar ideea avea sa reincolteasca, sub o alta forma, in perioada interbelica, cand apar alte cateva serii de "editii populare'.

In ce priveste luminarea satelor si alfabetizarea adultilor, sa spunem ca au existat eforturi si din partea statului, cum au fost de exemplu cele de infiintare de clase de alfabetizare in cazarmi si in inchisori. Se profita, pe de o parte, de faptul ca acestea erau locuri in care persoanele adulte erau adunate la un loc si urmau un regim de viata strict, iar pe de alta parte se considera ca un soldat scolit lupta mai bine, iar un ocnas scolit se indreapta mai usor. Insa acolo, in cazarmi si inchisori, erau putini dintre cei multi, care nu (mai) stiau nici macar sa-si caligrafieze numele.