Povestea Omului de Zăpadă

În joacă, i-a pus apoi bulgărelui mai mic ochi din bucăţi de cărbune şi nas dintr-un morcov.

Pe cap, o căciulă de lână roasă de vreme şi în braţe, în chip de mână, un rest dintr-o mătură veche.

Aşa a apărut primul om de nea… Pe înserat, copilul a intrat în casă lăsând omuleţul singur în grădina îngheţată.

Zâna Iarna, care colinda lumea în sania ei trasă de cerbi albi, a zărit arătarea din grădină şi, în glumă, s-a gândit să îi dea viaţă.

Când s-a aşternut liniştea, din pădurea din apropiere au început să sosească musafirii nopţii.

Două căprioare înfometate s-au apucat să scormonească omătul, căutând frunze de varză sau ştiuleţi uitaţi prin grădină de gospodari. Hrana era greu de găsit. Omul cel alb le-a zărit şi s-a gândit să le ofere nasul său cel roşu:

– Eu nu am nevoie de el, iar pentru voi poate fi o cină gustoasă…”

Căprioarele au primit bucuroase darul.

În aceeaşi vreme, câteva păsărele s-au aşezat pe capul omului de nea. Ar fi avut nevoie de câteva fire de lână ca să-şi mai căptuşească cuiburile reci.

– Cu mare drag! le-a răspuns omul de zăpadă şi s-a grăbit să împartă toată lâna cu păsările cerului.

Cât a fost noaptea de lungă, omul de nea a făcut cadouri celor din jur: firele de paie din mătură le-a dat unor iepuraşi iar cărbunii unor pitici ai pădurii.

Spre dimineaţă, Zâna Iarna l-a observat stând cu totul despuiat.

Pentru bunătatea lui, s-a gândit să-i ofere ea un dar special: dragostea tuturor copiilor.

De atunci, omul de zăpadă este un simbol nelipsit al iernii. Când zăpada acoperă în strat pufos pământul, toţi copiii se grăbesc să ridice oameni de zăpadă, pe străzi, în grădini sau în curţile caselor. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa ...

Viorel Grosu