Legenda Cascadei Bigăr (VIDEO)

A întrecut astfel alte cascade mult mai celebre (până la acel moment), precum Eternal Flame Falls din Statele Unite ale Americii, Asik-Asik din Filipine, Horizontal Falls din Australia și Blood Falls din Antartica.

Situată pe cursul unui firișor de apă a cărui viață ține numai... 200 de metri - izvorul sau izbucul Bigăr - și care se varsă spectaculos în râul Miniș, este una dintre minunățiile pe care le poți descoperi, pe teritoriul Ocolului Silvic Bozovici, în Rezervația Parcului Natural Cheile Nerei - Beușnița. Rezervația a fost înființată în anul 1982, dar frumusețea cascadei-fără-cusur de pe cursul Bigărului a fost uitată vreme de decenii, până ce americanii au ridicat-o la rangul de „cea mai impresionantă cădere de apă din lume”.

Ca orice lucru care întrece așteptările omului de rând, și această minune naturală are nevoie de explicații... supranaturale. Iată de ce nu lipsesc legendele referitoare la ivirea ei pe lume.

Una dintre aceste legende vorbește despre o familie de oameni săraci care trăia în inima pădurii, acolo unde arareori mai ajungea pas de om să se abată. Cât au fost tineri, cei doi s-au bucurat în tihnă de ceea ce soarta le oferise. Singurătatea nu îi apăsa. Dar pe măsură ce anii treceau, își dădeau seama că încă un suflet de om în preajma lor e garanția unei bătrâneți frumoase. Dar uite că se apropia timpul în care femeia nu ar mai fi putut zămisli și nu se întâmpla să cadă grea.

Pe când deznădejdea lor era tot mai mare, s-a nimerit ca bărbatul să prindă într-una dintre capcanele lui un râs bătrân-bătrân, mai bătrân poate decât lumea. Și pe când se gândea că blana lui jerpelită n-o să fie bună decât cel mult de astupat vreo crăpătură în pereții casei, râsul vorbi cu glas de om: „Dacă îmi vei da drumul, omule, atunci eu îți voi îndeplini cel mai tainic gând al tău”...

Bărbatul se gândi că oricum nu ar avea nici un câștig din uciderea bietului animal, așa că îi dădu drumul din strânsoare. Mai mult, chiar, îi curăță rana și îl obloji. Atunci, Râsul îi spuse: „Mă voi ține de cuvânt, vei afla acasă ceea ce ți-am promis, dar nu uita ca, la soroc, să chemi și cele trei zâne ale pădurii, să menească de bine puiului tău de om. Dacă le vei chema, bine va fi, dar dacă nu le vei chema, te vei căi...”

Omul înțelese, din vorbele aceluia, că Râsul chiar știa care e gândul lui: să aibă un copil. Și alergă tot un suflet acasă...

Intrând pe ușă, își află nevasta zâmbitoare. Pasă-mi-te i se arătaseră semne cum că ar fi purces grea. Iar la ceasul sorocit, născu o fată frumoasă, care crescând se făcu tot mai frumoasă, iar cosițele îi curgeau ca o apă de aur până la mijloc...

Dar mai înainte de asta, avu loc, după cuviință, botezul fetei fără-de-seamăn, la care trebuiau chemate ursitoare... Numai că umbla o vorbă prin satele de dincolo de pădure, iar vorba asta ajunsese demult și la casa celor doi din poveste: Zâna-Cerului și Zâna-Apelor erau bune și mereu aduceau daruri frumoase, însă Zâna-Pământului-și-a-Stâncilor avea inima rea, ca o piatră găunoșită, ca o peșteră rece și fără viață în ea. Închipuindu-și că cine știe ce rău va abate asupra fiicei ei, femeia făcu ce făcu și nu o chemă la botez și pe aceasta din urmă... ori tocmai acesta fusese avertismentul Râsului cel bătrân pe care bărbatul ei îl slobozise din capcană. Și tocmai de acest avertisment ea nu voi să țină seama.

Zâna-Cerului meni deci fetei să aibă mereu chipul senin precum cerul de vară și păr lung, de aur, precum razele de soare. Zâna-Apelor îi meni să fie zglobie ca apele de munte și mereu să-i cânte inima. Iar când botezul era pe sfârșite, veni, în zgomot de pietre rostogolite, și Zâna-Pământului-și-a-Stâncilor, care își rosti și ea... „darul”. „Fata să crească frumoasă și veselă, cum i-au sortit cele dinainte, dar la vârsta măritișului va trebui să intre în lumea mea subpământeană și niciodată nu va cunoaște dragostea unui bărbat!”. Grea soartă! Mama fetei - care primise frumosul nume de Draga (căci prea dragă le era celor doi părinți) - înlemni. Off, ce făcuse? Dar apoi își zise că până la vârsta aceea leac vor găsi și poate nu se vor întâmpla toate după voia Zânei cu inima de stâncă.

Copila creștea, cum vă spusei, și tot mai frumoasă se făcea. Iar mama ei, căutând scăpare pentru ziua aceea care se apropia, rugă toate păsările cerului ca pe acolo pe unde se vor duce să-ntrebe, poate există un leac...

Și păsările veniră într-o zi cu răspunsul: leac ar fi dacă un fecior de împărat ar veni în pădurea cea adâncă și ar reuși să facă nunta înainte ca soarta să se împlinească. Și păsările cerului și izvoarele pădurii se legară să ducă departe în lume vestea despre fata cea frumoasă și destinul ei cel trist. Voind a-și cerca norocul, mai mulți prinți se porniră spre pădurea în care creștea, fără să știe ce-o așteaptă, frumoasa Draga. Numai că nici Zâna-Pământului-și-a-Stâncilor nu stătea cu mâinile în sân. Ba surpa pământul dinaintea voinicilor, ba ridica munți de netrecut, iar ei se lăsau rând pe rând păgubași. Numai unul, pe numele său Bigăr, venit de departe din lume, nu se dădu bătut. Și Bigăr trecu și de prăpăstii, și de steiuri, și prin chei care se strâmtau tot mai tare, mai să-l prindă și pe el pentru totdeauna acolo, între pereții de piatră.

În sfârșit, se apropie de casa părintească a Dragăi. O auzi cântând mai frumos decât păsările cerului și decât clipocitul apelor, iar strălucirea chipului ei aproape că îl orbi. Fu răpit de frumusețea aceleia pentru care trecuse prin atâtea încercări... și-n loc să continue să meargă spre ea - ce să meargă? să alerge! - el se opri în loc contemplând-o, visând cum o va strânge în brațe! Offf! Clipa aceasta de reverie avea să-l coste scump. Se împlinise ceasul și Zâna-Pământului-și-a-Stâncilor veni să-și ia obolul. Adică pe draga de Draga! O ridică în văzduh și apoi o coborâ spre pământ, o duse în peștera ei...

„Cum?...” - se întrebă el... „Mi-a luat-o?”. Da, i-o luase. În fața casei din pădure nu mai erau decât doi bătrâni plângând sorții potrivnici.

Dar celelalte două zâne, cele bune, veniră și ele tot într-un suflet. Mai era ceva de salvat? Cine putea să știe...?! Tânărul prinț, copleșit de iubirea care-l cuprinsese atât de puternic în clipa aceea, unică, în care fiica pădurii i se arătase, tânărul prinț nu se putea nici el desprinde din loc. Să nu fie nimic de făcut pentru o iubire atât de mare?

Cele două zâne se sfătuiră și găsiră un răspuns. Dacă el, prințul Bigăr, ar rămâne în locul acela și nu ar mai pleca niciodată, ele ar putea face cumva ca tânărul să-și cuprindă în brațe mireasa. În brațe... nu chiar în brațe... pentru că ele l-ar transforma într-un izvor de munte, năvalnic și cu apă multă, care ar îmbrățișa stânca, iar Draga va ști mereu cât i-a fost lui de dragă. Apele izvorului vor cădea în cascadă, iar cerul se va oglindi în fiecare strop de apă și cascada asta va fi la fel de frumoasă precum iubirea, mereu aflată în clipa pură de-nceput!

Și-așa a fost... și așa este... până-n ziua de azi. (din vol. „Caseta cu povești” - Simona Lazăr)

{youtube}https://www.youtube.com/watch?v=s604m-Kcifw{/youtube}