A venit vremea să dăm din nou iama prin cămări și să gătim mâncăruri aflate din vechile cărți de bucate. Pe la 1888, când românul se învățase deja să aibă-n bucătărioară, pe raft, cărți de soiul acesta, publicate în dulcele lui grai, în vremea aceea - zic - apare și volumul la care vreau să fac referire. Îi zice și, prin rețetele cu ingredienre simple și ușor de găti, dă măsura a ceea ce-n epocă însemna a găti sănătos.

Într-o zi ca aceasta, din miezul lui ianuarie, am vrea să avem puterea ca, dându-ne peste cap, să devenim contemporanii lui Eminescu. Să trăim alături de el, să respirăm același aer și, de ce nu, să stăm la aceeași masă.

Mereu în căutarea acelor retete romanesti de neuitat, pașii mă aduc și-n mănăstirile românești. “Dumnezeul marilor si al oceanelor” a suflat har asupra promontoriului dintre cer si mare. Asa a aparut, nu dupa multa truda, manastirea asezata nefiresc pe un petic de pamant ce se pravaleste amenintator in valurile marii.

Am spus-o - și o voi repeta mereu - nu de la turci au învățat românii a pregăti sarmale! Ce ne deosebeşte, poate, de alte popoare este apetenţa pe care o au ceilalți de a-şi promova cu orice chip preparatele tradiţionale, dintre cele mai simple.

Până spre sfarsitul deceniului al doilea al veacului trecut, cofetariile erau destul de rare in Bucuresti. Si, printre cele putine, Casa Capsa isi avea povestea ei,,, Exista insa pe atunci o breasla a "cofetarilor ambulanti", care avea sa "supravietuiasca" si primului razboi mondial.

Ziua de 24 iunie, aflata in preajma solstitiului de vara (atunci cand ziua este cea mai lunga, iar noaptea cea mai scurta), "gazduieste" doua evenimente importante.

Pe la mine pe-acasă îi zicea ostropăț. Și-așa i-am zis și eu multă vreme, până ce am întâlnit varianta mai „citită”, literară cum s-ar spune, deși ne referim aici la... literatura gastronomică. Adică: ostropel.

Se spune că, odată, un călugăr era nemulţumit de sine, pentru că nu se putea stăpâni de la a mânca mult. Ceruse sfatul duhovnicului său, iar acesta i-a spus că va rezolva problema dacă „va sta de vorbă cu sine însuşi şi dacă va ţine seama de sfaturile ce singur şi le va da“.

Amintirile din copilărie se leagă invariabil de o anumită cămară. O cămară in care stăteau pitite la răcoare zeci de borcane cu dulceaţă, păzite de mama, dar oferite pe ascuns de bunica.

În prima zi din iulie, gospodarii au grijă să nu nemulțumească cu nimic o divinitate populară, misterioasă, despre care se ştie doar că tare îi mai place să abată focul asupra gospodăriilor. Ana-Foca, căci acesta este numele ei, "se ţine pentru a fi scutit prin întreg anul de vreo daună de foc sau ca să roadă şoarecii lucrurile din ladă", zicea Artur Gorovei.